Inimă versus minte
Uneori cel mai greu lucru când tragi cu urechea la conversațiile celor din jur e să nu pufnești într-un râs cu lacrimi care să-i perturbe pe cei care discută. În speță, am auzit doi dezvoltatori personali pe la vreo 30-40 de ani stând la discuții – unul pe calea inimii (și a femeilor!), celălalt pe calea minții.
Nu știu exact de unde a început discuția serioasă, dar eu am prins-o în clipa în care inimosul făcea un gest larg și dramatic:
„Cu femeia… De la femeie înveți totul, înveți iubirea și iubirea este Dumnezeu.”
Mintosul, despre care am dedus ulterior că n-avea gagică, i-a răspuns:
„Ei, iubirea e importantă, nu zic nu, dar din minte pornesc toate. Să știi că eu am înțeles că subconștientul e totul. De fapt, din minte pornesc toate: aminoacizi, proteine, hormoni… Și iubirea asta e tot din minte. Așa că e bine să fii rațional, că dacă nu te ia subconștientul pe dinainte.”
„Eeei, dar adevărata inimă nu e în corp, e în spirit. Tu te gândești la sex, nu la iubire. Inima e înțeleaptă și nu te poate conduce decât la adevărul ultim. Dacă nu te duce încolo, înseamnă că de fapt și-a băgat mintea coada și te-a făcut doar să crezi că iubești, te-ai încurcat în sex, prostovane! Ești deștept tu, dar mintea e proastă, e un slujitor bun și un stăpân prost. Mintea te minte!”
Uite, atâtica de aproape eram să mă întorc spre el și să-i continui fraza cu banalitatea stupidă pe care o știu pe de rost toți hipioții autohtoni: că de aia îi zice minte. Dar n-am făcut-o și individul n-a continuat cu o tâmpenie etimologică. Măcar atât.
„Nu e chiar așa,” îi zice mintosul. „După ce înveți câte ceva despre programarea subconștientă, o să-ți dai seama că toate grupurile de oameni care vor să se dezvolte și să ajungă la Dumnezeu încep să modeleze subconștientul adepților lor. Pentru că subconștientul există și ne ghidează și trebuie să alegem ce vrem să lăsăm în el și ce nu. E vorba de manipulare, chiar și bine intenționată. Trebuie să te manipulezi singur ca să nu te manipuleze alții.”
„Ce prostii vorbești!” i-a răspuns iubărețul. „Doar iubirea e adevărată. Programarea mentală e o chestie satanică… Nu știi tu că Satana s-a oprit la minte când încerca să-l imite pe Dumnezeu și de atunci mintea e a lui? Deci tu te lași pe mâna Satanei și nici nu-ți dai seama. După ce o să mori, ce o să faci? Ai în cap doar scheme, n-ai trăit deloc. O să vezi tu. Pune mâna, găsește-ți o femeie, ca să nu-ți fie rău după…”
„Ce femeie să găsesc? Uită-te în jur, majoritatea sunt tute imature și superficiale, care nu înțeleg nimic din viață.”
„Așa a lăsat Dumnezeu femeile, să fie mai proaste, dar află tu de la mine că le-a lăsat și să-l conducă pe bărbat. Găsește-ți o femeie, că te ridică ea și te învață ce-i iubirea. Te învață ea ce-i cu Dumnezeu și cum să ajungi la tine. Nu trebuie să fie nu știu ce femeie, că femeia te duce la Dumnezeu, oricum s-ar manifesta. Uită-te la mine, Dumnezeu vrea să tot plece de la mine femeile, ca să pot învăța de la mai multe.”
Și au tot argumentat băieții în sus și-n jos despre cum masturbarea e nasoală că nu-i făcută cu iubire, despre cum iubirea e făcută din hormoni și hormonii sunt manifestarea exterioară a iubirii, despre cum Dumnezeu e în toate și Dumnezeu e prea abstract ca să fie cu adevărat relevant. Au vorbit despre post ca apropiere de Dumnezeu și ca metodă de manipulare, despre energii și neuroni. Au vorbit și au vorbit și, la despărțire, mintosul a spus:
„Îmi place să vorbesc cu tine, că ești om de înțeles, nu merge la tine cu prostii și abureli.”
„Normal,” i-a zis inimosul. „Ce-s eu, muiere, să pun botul la toate sentimentalismele și dulcegăriile? Dovezi, adevăruri, asta-i!”
Și s-au despărțit prietenește. Era și timpul, că îmi curgeau lacrimile pe obraji de la atâta abținut de la râs.