Uneori cel mai greu lucru când tragi cu urechea la conversațiile celor din jur e să nu pufnești într-un râs cu lacrimi care să-i perturbe pe cei care discută. În speță, am auzit doi dezvoltatori personali pe la vreo 30-40 de ani stând la discuții – unul pe calea inimii (și a femeilor!), celălalt pe calea minții.

Era o cameră ca oricare alta, dar avea o atmosferă deosebită. Nu știu exact cum: ori era aranjată frumos, ori mirosea a bețigașe parfumate, ori erau lucruri interesante și delicate pregătite pe mese. Urma să se țină un curs, sau o conferință – sau cineva pur și simplu trebuia să vorbească. Și acea persoană, care avea ceva deosebit în mers, ceva inefabil în privire, ceva misterios și pur în aer, se întoarse către cursanți, sau ascultători, sau interlocutor și spuse:

Inspirată de atâtea și atâtea și atâtea bloguri scrise de femei, pentru femei, cu femei, despre femei și [alte prepoziții] femei, mi-am dat seama ce lipsește de pe blogul meu!