Cum să visezi ca un student la limbi străine

Azi-noapte am visat că maică-mea mă invitase într-o excursie în China, doar că ea n-avea timp să se ducă la Ambasada Chinei să ia vizele, așa că m-a trimis pe mine. Dacă stau să mă gândesc la ce a urmat, sunt sigură că știa ea ce știa și că ar fi avut timp, dar s-a ferit cu șiretenie de o soartă dificilă.

Ambasada Chinei la București era de fapt un complex de clădiri – una dintre ele era clădirea din care se luau vizele, altele erau tot felul de anexe. Luatul vizelor nu a fost o problemă, cozile erau nesemnificative, dar am fost anunțată că, pentru a termina procesul, trebuia să merg într-una dintre anexe, unde se preda limba chineză. Nu de alta, dar nu lăsau turiștii să intre în China fără ca măcar un membru al grupului să știe chineză?! Puteau să apară tot felul de probleme, rătăciri, morți de foame în fața restaurantelor dacă nu știa nimeni limba!

Zis și făcut, am intrat în clădire, unde era plin-ochi de oameni de toate vârstele care stăteau în bănci școlărești într-o sală în formă de L. Pe două laturi erau table, fiecare cu câte un profesor de chineză în față, care turuia de-ale lui.

M-am așezat și eu într-o bancă, dar am constatat repede că nu puteam învăța nimic, așa că am decis să plec – dacă trebuia să renunț la viză din cauza asta, atunci cu asta, basta! Nu-mi trebuia mie excursie în China dacă era atâta tămbălău din cauza ei!

Am ieșit în curte și am dat peste câțiva tineri.

„Unde pleci?” m-a întrebat unul.

„Renunț!” i-am zis. „E o porcărie ce se întâmplă aici – sigur, înțeleg care e ideea, dar n-am niciun chef să stau atâta vreme aici să învăț limba, mai ales că profii sunt cum sunt.”

„Nu poți renunța,” mi-a zis el. „După ce ai luat viza, nu poți pleca din ambasadă fără să înveți chineză. Așa e legea.”

„Dar renunț la viză!”

„Chiar și așa. Tu poți alege să n-o folosești, poți s-o rupi, poți să faci ce vrei, tot n-or să-ți dea drumul.”

Am tras o înjurătură.

„Și cum mă verifică? Examen?”

„Aaa, nu, că știu și ei cât de prost e predată limba, nu se așteaptă să rețină cineva ceva, e de formă. O să trebuiască să deschizi caietul și să le arăți ceva hanzi, ca să vadă că ai bunăvoință. Du-te în sălile de predare, copiază ceva de pe tablă.”

„Să scriu niște caractere chinezești?” am întrebat. „Atâta tot? Păi hai că scriu niște kanji acum, că știu japoneză. Din păcate, nu fiecare kanji e un hanzi, că știu că japonezii și chinezii și-au simplificat alfabetele diferit. Ah, fir-ar să fie, dacă se prind ăștia că eu nu am învățat chineză, ci japoneză? Cred că mă linșează!”

Studentul m-a privit cu o oarecare compasiune.

„Eu am făcut chineză încă din gimnaziu, acum am terminat facultatea de limbi străine, secția chineză. Hai că te ajut eu, îți spun care nu se potrivește.”

Așa că am deschis caietul și am început să scriu kanji la întâmplare, tot ce mi-aduceam aminte. Numerele, kanji pentru persoană, pentru soare, pentru carne, pentru interior, cuvântul „China”, iar el aproba peste umărul meu – ăsta e la fel, ăsta nu-i la fel – „Nu te băga în semne prea complicate.”

Doar că uneori, fiind un vis, nu reușeam să scriu cum trebuie caracterele. Când am ajuns la „bărbat”, de exemplu, ar fi trebuit să scriu 男 – dar oricum încercam, 田 devenea dintr-un pătrat împărțit în patru un romb, un fractal plin de romburi, era împărțit în 16, creștea enorm până ajungea de două, de trei, de cinci ori cât 力.

„Lasă-l, dacă nu-ți iese,” m-a sfătuit fostul student la chineză. „Încearcă altul.”

Am luat 食, de la „a mânca”, am început să-l scriu, dar mâna-mi aluneca pe hârtie ieșită de sub control, desenam o masă plină de tot felul de bucate.

„Tu chiar nu știi să scrii,” mi-a spus tipul, aproape admirativ.

„Ba da, ba da!” spuneam, disperată, scrijeleam afară tot ce nu era corect, tot ce era desen. Mi se umpluse pagina de mâzgălituri. Încercam să scriu elementele – apă, foc, pământ, dar nu mai știam care era al patrulea nici să mă pici cu ceară. L-am abandonat.

„Haide, că nu ne mai dau drumul ăștia afară!” mi-a zis el.

Într-adevăr, porțile ambasadei se închideau lent, gata să-i țină înăuntru pe toți cei care nu știau destul chineză. Am fugit cu tipul printre ele, taman la țanc, și am reușit să ajungem pe o stradă lăturalnică, unde două dacii așteptau în fața unei bariere. Niște chinezi controlau caietele de teme.

„Hai că scăpăm,” mi-a zis studentul.

Ei bine, poate că am scăpat, poate că nu. Am fost lăsată în suspans de o trezire inoportună. Dar îmi place să cred și acum că m-ar fi lăsat să trec, cu caietul meu plin de kanji.

Slavă Cerului că în mare parte corespund. Dacă mergeam în vis la ambasada Coreei, acolo rămâneam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *