În Sfântu Gheorghe nu ninge aproape niciodată foarte mult. Sunt multe zile de ianuarie în care temperatura coboară la minus douăzeci de grade Celsius, de aduci până și husky-ul în casă și stați împreună la gura sobei în timp ce centrala termică duduie – dar de nins, rareori ninge mult. În școală stăteam în fiecare iarnă cu speranța că avea să vină o ninsoare nemaipomenită, cu troiene enorme și oameni care să sape tuneluri ca să meargă de colo-colo.

Ce ciudă mi-e. Azi noapte am visat că eram un negru, ambasador venit la Casa Albă (nu mă întrebați de unde) și a fost o chestie (nu mă întrebați ce, oricum eram nevinovat) și au început să mă urmărească toți agenții prezidențiali ca să mă arunce în închisoare. M-am ascuns într-o groapă dintr-unul din culoarele mai rar folosite (nici ei nu repară decât căile de acces principale, oricum) și m-am vârât cât mai tare printre țevi ca să nu fiu vizibil (culoarea pielii contează) și mi-am ținut respirația ca să nu mă prindă tipul care verifica groapa cu ecoumetrul (ecoumetrul e un instrument care măsoară ecourile și care se prinde dacă respiri, evident).

Azi-noapte am visat că maică-mea mă invitase într-o excursie în China, doar că ea n-avea timp să se ducă la Ambasada Chinei să ia vizele, așa că m-a trimis pe mine. Dacă stau să mă gândesc la ce a urmat, sunt sigură că știa ea ce știa și că ar fi avut timp, dar s-a ferit cu șiretenie de o soartă dificilă. Ambasada Chinei la București era de fapt un complex de clădiri – una dintre ele era clădirea din care se luau vizele, altele erau tot felul de anexe.

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui. În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis: „N-arată cam ciudat soarele?

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc. Am prins gândul din zbor și l-am urmat până la Sf. Gheorghe – momentan tot numai o săpătură, frumos, dar fără să fie prea deosebit.