SF-ul românesc și literatura românească

Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.

Parafrazez: „Dacă un român citește un roman SF prost scris de un român, nu mai ia altele – și nu numai că nu mai ia altele scrise de același autor, dar nu mai ia altele scrise de români.”

Cam da. Când m-am apucat să citesc Neil Gaiman, am remarcat că mai toate cărțile lui erau traduse de Liviu Radu. Prietena care mi-l recomandase pe Gaiman a avut o curiozitate în privința lui Radu și a cumpărat „Waldemar”, carte pe care mi-a împrumutat-o și mie.

„Waldemar” nu e o carte foarte slabă, dar nu e foarte bine scrisă. Are niște iele care se înmulțesc ca paramecii (prin diviziune transversală) și un tip care ajunge în lumea lor și se bate cu unii. În rest, nu mai știu. Zău că reproducerea ielelor era al doilea detaliu mișto din carte.1)Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.

După Liviu Radu, n-am mai citit nimic românesc o vreme, pentru că am văzut pe net că era lăudat ca unul dintre cei mai buni scriitori români de SF. Așa că m-am întors la Marquez, Neil Gaiman, Terry Pratchett. Nu, n-aveam o loialitate față de „ai noștri” – n-am nici acum. Am cel mult o curiozitate. Și la fel ca mine sunt mulți – sau cel puțin, asta spun tirajele.

Parafrazez: „Scriitorii români de SF vor să scrie Marele Roman, Capodopera, textul cu concepte filozofice extraordinare care să schimbe lumea.”

Când aud asta, eu personal fug. Pe tot parcursul școlii am discutat numai despre cât de geniali și măreți sunt autorii români și ce super-mega idei filozofice au avut. Am rămas cu impresia pe care o mai am și acum, că cea mai mare parte din critica de carte la nivel școlar/academic este o întrecere între interpretări scoase din burtă.

Sunt cuvinte goale, pe care ne prefacem toți că le credem: da, da, Caragiale chiar a vrut să reprezinte o lume pe dos, carnavalescă, ce face referire la carnavalele medievale; astfel de lucruri sunt o întoarcere cu susul în jos a ordinii sociale convenționale, iar umorul derivă din absurd.

Nimeni nu mai vrea să scrie o poveste bună, cu personaje mișto – și la naiba cu filozofia?

Parafrazez: „Sunt clici și grupulețe de autori și cititori SF, care se tot ceartă și se discută. Oamenii nu mai știu în ce critic să aibă încredere, că nu știu dacă-l periază/urăsc pe cel criticat sau scriu pe bune ce gândesc.”

Fals. Asta ar presupune că cineva din exterior își bate capul cu clicile/grupulețele. Din afară, cel puțin de unde sunt eu, e o apă și un pământ în toată literatura și critica românească – nu doar în SF. Se dau tot felul de premii de care n-a auzit nimeni pentru scriitori de care n-a auzit nimeni, se discută cu multă admirație de oameni care nu mă interesează și nu prea pare nimeni sincer.

Vorbesc ca un cititor de modă nouă, care n-a prea avut treabă cu nimeni: toate clicile sunt, pentru mine, clica scriitorilor români. Ce mi-e USR, ce mi-e asociația scriitorilor din Iași, ce mi-e grupul de SF din Brașov.

Nimeni nu vorbește pe limba mea. E aceeași problemă ca la Liviu Radu și „Waldemar”: nu compar ce face grupulețul X cu ce face grupulețul Y. Văd ce face grupulețul X, presupun că la fel sunt și celelalte grupulețe din țară și le compar cu ce văd acolo unde îmi place să fiu.

Exemple de grupuri/cluburi/atitudini cu care îi compar? Nicio problemă, dau cu plăcere.

Acum vreun an, o amică m-a convins să iau „Widdershins” de Jordan L. Hawk – e prima carte dintr-o serie simpatică de aventuri supranaturale din SUA sfârșitului de secol 19, cu un lingvist și o arheoloagă care lucrează într-un muzeu creat de o arhitectă nebună – și un detectiv venit de prin ceva oraș mare. Simpatică, dar nu genul de carte căreia i-aș face neapărat recenzia aici sau căreia trebuie să-i citesc neapărat continuarea.

După ce i-am dat vreo 4 stele pe Goodreads, zicând fix asta, m-am trezit inclusă în grupul de Facebook „Widdershins knows its own” – probabil chiar de autoare. E un grup care vorbește pe limba mea (nu în sensul de engleză):

widdershins
Widdershins knows.

Începe cu un mesaj prietenos de la autoare, care ne zice că regula din grup e să fim buni unii cu alții și ne declară un „trib”, ca să ne simțim mai în familie. E cineva acolo care tot face postere de film pentru cărți, că îi plac și se distrează. Diverși postează tot felul de poze cu statui/picturi/torturi cu caracatițe, care presupun că sunt legate de cărțile pe care n-am apucat să le citesc încă.

Unele dintre chestiile postate arată genial, nu știu de unde le scot:

octoset

În lumea mea literară se discută entuziast despre caracatițe, câte un autor discută despre faptul că și-a luat nu știu ce stupi sau începe să discute despre procesul de editare. Să-l auzi pe Philip Pullman discutând cu Michael Rosen despre limbaj și cuvinte mărețe care-ți taie răsuflarea

Dacă dai peste cineva nou, grozav! Poți să-i împărtășești ceea ce ție îți place, ceea ce tu iubești. E un lucru pe care nu mi-l inspiră grupurile de pe la noi. Grupurile gen Antares din Brașov (se ocupă de SF) sunt serioase, au oameni care știu tot felul de lucruri, dar nu au entuziasm și nu simți că se relaxează, se joacă sau se bucură. Știu asta, că am dat nas în nas cu Antares de câteva ori – diferența dintre ei și o trupă de whovieni sau un grup de scriitori de fanfiction e ca de la cer la pământ. Dacă mergi printre whovieni, încep să dea citate și să parafrazeze, dacă intri printre scriitorii de fanfiction îți disecă textul-sursă până când știu exact ce gest face un personaj minor la pagina 319.

Deși mă îndoiesc, poate că singura diferență între scriitorii români de modă veche și grupurile tinere e că modul de exprimare al celor dintâi e mult diferit de cel al nostru, cei care mergem la convenții de anime, manga și benzi desenate, care sărim în sus și-n jos că scoate Neil Gaiman o carte despre mituri nordice sau pentru că am găsit imagini din manuscrisele medievale în care cavaleri se bat cu melci:

Mai multe imagini de-astea dacă dați clic pe poză.
Mai multe imagini de-astea dacă dați clic pe poză.

Suntem în lumi foarte diferite.

Parafrazez: „Există o impresie că dacă vrei să scrii pentru publicul larg înseamnă că-ți scazi calitatea, ca să prinzi la mase.”

Asta e scuză pentru cei care nu se încumetă să scrie pentru toată lumea, că poate nu le iese. Dacă zici că scrii pentru un cerc restrâns poți să dai mereu vina pe cititori că nu ți-au priceput ei subtilitățile.

În plus, cică ar exista două categorii de cititori, cei superiori care citesc pentru idei și care nu s-ar băga la chestii gen piu-piu cu lasere – și cei inferiori, care nu citesc idei mărețe. Sunt idei care mă enervează din mai multe motive.

  1. Românul nu s-a născut poet, s-a născut filozof de duminică. De-asta vor scriitorii români să scrie capodopere – problema fiind că puțini vor să le afle revelațiile despre „om și lume”. Pentru că de obicei nu sunt prea interesante.
  2. Titlurile de cărți sunt în consecință: sună măreț, dar nu prea-mi zgândăre imaginația, ci îmi fac ochii să sară peste ele. Din ce ziceau în podcast: „Sub steaua infraroșie”, „Atavic”, „Vraciul de pe norul inferior”, „Telefonia” (de un autor care are o carte numită „Delirul încapsulat”). Ce mai urmează, „Burghiul testamentar”?
  3. Nu există o dualitate între povești citibile și povești profunde, pentru că nu suntem la începutul secolului XX, să ne revoltăm odată cu James Joyce & co. împotriva tiraniei cititorilor. Philip Pullman are o trilogie de „cărți pentru copii” care sunt pentru copii – și și el zice că a scris o poveste acolo, nu o predică, nu un eseu. Și cu toate astea a discutat despre Biserică, păcat și o grămadă de teme interesante. Dacă vrei, găsești.
  4. Dacă spui o poveste suficient de bună, sigur se găsesc critici care să găsească tot felul de profunzimi pe care tu, ca autor, nu ai vrut să le incluzi acolo, dar le văd ei că le văd. Arta scriitorului nu e să vâre cu furca subînțelesuri. Se ocupă criticii de treaba asta.
casa-vesela-critica
Din „Casa veselă” de Alison Bechdel, care surprinde foarte bine modul în care funcționează critica literară. (și da, chiar se poartă discuții similare în realitate, chiar dacă la noi erau cu marxism, nu freudianism)

Sigur, pot băga capul în pământ și să zic, „Da, boss, totul e bine, grupurile SF au dreptate în tot ce fac (nu și cele inamice, evident, alea greșesc), scriitorii sunt geniali, lumea nu-i citește pentru că sunt tinerii inculți, țineți-o tot așa,” după care să mă duc să citesc tot străini, la fel ca toată lumea.

Merită văzut ce fac și alții ca să se promoveze, ca să discute, ca să atragă oameni noi; bine, dacă se poate, fără să rețină doar vreo strategie de mic țepar care încalcă regulile de pe Facebook și păcălește potențialii cititori să creadă că romanul lui e mai citit decât e.2)Wtf

References   [ + ]

1. Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.
2. Wtf

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *