Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant. Cartea a fost publicată pentru prima oară în 2013, iar la noi a fost tradusă în 2017 și publicată în două volume – o alegere bună, pentru că altfel ar fi ieșit o ditamai cărămida.

Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei. John Scalzi știe să creeze o lume care să aibă logică și să fie și genială în același timp.

Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa. Pe celelalte Pământuri nu există omenire, dar altfel lucrurile seamănă mai mult sau mai puțin cu ce este sau ar fi putut fi la noi. Uneori geografia e diferită, alteori plantele și animalele nu prea seamănă cu ale noastre.

Ursula K. Le Guin a venit în SF dinspre științele umaniste. Asta înseamnă că nu-și bate prea mult capul cu principiile de funcționare ale navelor spațiale, dar are grijă ca personajele ei să găsească ceva interesant la capătul drumului prin spațiu. Genly Ai, un fel de ambasador al unei mari alianțe galactice, e trimis pe o planetă înghețată ca să convingă nativii de acolo să li se alăture. În momentul în care ajunge acolo, a renunțat cu totul la vechea lui viață – călătoriile prin univers se petrec la viteze subluminice, așa că deși el a fost în stază și n-a simțit trecerea timpului, familia și prietenii lui sunt morți de multă vreme.

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte. Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor.

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine. Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones: SF – literatură științifico-fanastică, axată pe dezvoltări ulterioare are științei și pe lucruri teoretic posibile – călătorii interstelare, roboți, războaie cu clone/genetică, teleportări, extratereștri, chestii.

Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri. Parafrazez: „Dacă un român citește un roman SF prost scris de un român, nu mai ia altele – și nu numai că nu mai ia altele scrise de același autor, dar nu mai ia altele scrise de români.” Cam da. Când m-am apucat să citesc Neil Gaiman, am remarcat că mai toate cărțile lui erau traduse de Liviu Radu.

Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste. Ceea ce înseamnă că am citit Solaris în totală necunoștință de cauză, o experiență pe care o recomand călduros – dacă aș fi știut „despre ce e vorba” n-aș mai fi intrat la fel de tare în atmosferă.

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.