Româna cea de toate zilele

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii.

De exemplu, învățăm că nu se pune niciodată virgulă înainte de „și”, ceea ce nu doar că e fals, e și ilogic. În propoziția de mai sus, e clar că evenimentele se petrec în două locuri: Madrid și Budapesta (orașul din Ungaria). Dar la prima vedere pare că sunt trei locuri: Madrid, Ungaria și Budapesta.

„Dar Roxana, te prinzi”. Aici da, dar ce se întâmplă dacă vorbesc de „fratele meu, Titus și Teo”? E vorba de trei persoane: Titus, Teo și fratele meu? E vorba de două: Teo și fratele meu, Titus? Dat fiind faptul că și pe fratele meu, și pe tatăl meu îi cheamă Titus, e imposibil să-ți dai seama la cine mă refer chiar dacă îmi știi familia.

Regula e simplă: dacă ce e după virgulă e explicație despre ce vine înainte de virgulă (de exemplu, dacă zici Budapesta, Ungaria), atunci izolezi bucățica aia de propoziție între virgule. Chestia asta se numește „apoziție”, se făcea prin gimnaziu, dar și dacă nu știi denumirea oficială, are logică să pui cuvântul ăla deoparte, ca să se priceapă că nu face parte din enumerarea oficială.

Bănuiala mea e că profesorii de română nu explică clar logica lecțiilor pe care le predau. Doar așa îmi explic faptul că lumea reține reguli după ureche și nu mereu pe cele bune. Uneori văd oameni care se luptă și împotriva normelor oficiale, și împotriva bunului simț doar ca să respecte o normă dubioasă, dar care e ușor de reținut.

De exemplu, e relativ simplu să reții că nu e frumos să spui „ca ca” într-o propoziție, pentru că se numește cacofonie – are un iz murdar cacofonia asta, așa că din simplă idee stilistică a ajuns aproape literă de lege. Sunt oameni care nu pot să scrie mai nimic corect, care înjură toată ziua, nu știu să folosească nici cratime, nici nimic, dar îți reperează cacofonia din avion. Bănuiesc că s-a observat deja că am făcut o cacofonie în paragraful anterior, probabil că cineva de-abia așteaptă să mă corecteze. Suntem o nație de vânători de „ca ca”, fără să știm exact de ce ar fi asta o greșeală de vorbire și fără să avem un răspuns dacă ne întreabă cineva de ce „explică clar” e o problemă, dar „cacao” nu.

Și chestia e că scrisul limbii române nu e doar toceală. Există o regulă simplă până și în ce privește cratimele vieții, care încurcă atâția oameni. Dacă ai o cratimă într-un cuvânt, de fapt ai acolo două cuvinte, doar că unul e prescurtat. „Dă-ți palme” e de fapt, „dă palme” + „ție”. Adică ție să-ți dai. „Rupe-o” e, de fapt, „rupe” + „pe ea”. „Fetițo” e într-un cuvânt pentru că nu fetițești pe nimeni și nici nu știi ce înseamnă asta. „Fat-o” e un îndemn să „o feți”, adică s-o naști. „S-a dus” pentru că „pe sine a dus”, dar e „camera sa” pentru că camera n-a făcut nimic cu sine.

Am învățat chestiile astea în clasele primare și, când stau mult pe net și mă trezesc că nu mai știu cum se scrie limba română, încep să gândesc ca la opt ani, să-mi dau seama dacă are mai multă logică să „vă dați” sau „vă da ție”. Iar pentru că prima variantă sună cam a ce vreau și a doua sună a nonsens, știu că se scrie „dați-vă”.

Dar poate că lucrurile nu sunt suficient de clare în școală. Poate că învățătorii și profesorii nu știu cum să explice lucrurile astea simplu și logic, fără să se complice cu explicații despre articole hotărâte și nehotărâte, părți de propoziție și alte nebunii – adică, bine, sunt și alea importante, dar le zici după ce elevii pricep în mare despre ce e vorba, ca să nu-i zăpăcești de cap.

Poate nici importanța unei scrieri îngrijite nu e subliniată îndeajuns – chiar dacă cititul de cărți nu e foarte comun, se citește mult mai mult decât înainte. Stăm pe net, stăm pe Facebook, citim o știre, discutăm pe messenger cu prietenii. Ne facem cunoscuți în primul rând prin scris – dacă cineva vorbește cu mine, cel mai des o face pe mail, în comentarii, pe Facebook. Am prieteni cu care îmi scriu mai ceva decât pe vremea când scrisorile erau foarte la modă.

E o lume scrisă și citită, felul în care scriem ne recomandă mai ales necunoscuților. Dar am rămas blocați în secolul trecut, în care cel mai des cunoșteai omul față în față, în care într-adevăr era ușor să ignori felul în care scria pentru că-l vedeai și îl înțelegeai după înfățișare. E valabil și în educație, profesorii par liniștiți să ierte tot felul de agramatisme, poate pentru că se gândesc că și-așa ajunge elevul să termine școala și nu mai scrie de mână niciodată. Problema fiind au dreptate: elevul termină școala și scrie cu picioarele pe calculator.

Ne-au rămas idei bune din trecut:  știm că e important să fim prezentabili în persoană, să avem hainele curate, să nu mirosim a transpirație și așa mai departe, pentru că oamenii ne judecă după chestiile astea. Însă lumea se schimbă, dar noi nu ținem pasul cu vremurile. Suntem prezentabili în persoană, dar ne prefacem că digital nu contează ținuta, totul e ok.

Credem că e normal să fim judecați la adevărata noastră valoare, care transpare din când în când din ideile pe care le scriem, fără să ne gândim că ne e de două ori mai greu să acceptăm sfaturi de viață de la cineva care vorbește bălmăjit, chiar dacă sfaturile sunt bune.

Însă când încep să discut despre cum arată un text scris neîngrijit pe net, puțini ascultă. E multă rezistență aici, comoditatea e mare, ne mințim că e ok și nu ne influențează chestiile astea pentru că ascultăm ideea din spatele scrisului semi-ilizibil, iar lucrurile învățate doar pe jumătate în școală atârnă greu în balanță. Una peste alta, e greu cu schimbarea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.