Trece timpul și scrisul pe internet începe să devină sinonim cu scrisul pe rețelele de socializare. Mai un Facebook, mai un Twitter, până când cealaltă parte de internet devine oarecum secundară.

Asta e o problemă. Sau, mai exact, vine cu o serie întreagă de probleme.

În 2017, spuneam că situația ne face vulnerabili. Mai exact, dacă tu ai toată activitatea pe o rețea de socializare, pierzi tot în momentul în care se întâmplă ceva cu rețeaua, ori cu relația ta cu rețeaua. De cele mai multe ori, chestia asta ia forma unei blocări pentru că ai încălcat termenii și condițiile rețelei, dar…

Întreaga platformă poate să se ducă pe apa sâmbetei. Pare greu de crezut acum că Facebook ar putea să moară vreodată, dar nimic nu e invulnerabil, iar pe internet lucrurile evoluează foarte rapid. Încă țin minte când mai toate discuțiile interesante se petreceau pe forumuri, iar acum doar câțiva dinozauri gen Softpedia mai există. Facebook nu e invulnerabil. Nu știu ce l-ar putea distruge, dar mereu e ceva

Dar mai mult decât atât, rețelele în sine, așa cum sunt acum, au problemele lor. Când ești pe platforma altcuiva, joci după regulile ei. Ce promovează, explicit sau implicit? Ce îți permite să faci, explicit sau implicit?

Facebook – de la privat la public

[][3]

Facebook e un gunoi. Dar e genul de gunoi care n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e un gunoi, pentru că este un gunoi scump.

Valoarea reală a rețelei constă în numărul mare de utilizatori. Ai impresia că întreaga societate e acolo, iar cine nu e, e uitat sau greu de găsit. E plin de persoane private, persoane mai puțin private, mici VIP-uri, politicieni, mici afaceri, instituții publice, companii internaționale.

Facebook a fost gândit inițial ca site pentru oameni care se cunosc între ei. De aici apar problemele de granițe. Când scrii ceva pe Facebook, se consideră personal și privat? Sau public? Vrei să vorbești doar cu prietenii, sau și cu prietenii prietenilor și cu necunoscuții? Te împrietenești cu oameni pe care ai vrea să-i cunoști, sau cu oricine?

Teoretic, poți să-ți calibrezi setările de confidențialitate. Practic, să fim serioși.

Apoi, suntem împinși unii spre alții de parcă am fi toți o familie. Vedem postări vrute și nevrute, putem comenta aproape oriunde, iar dacă blocăm pe cineva, nu ne mai vedem reciproc deloc, de parcă am fi verișori enervanți care vor să se urască până la sfârșitul veacurilor. E grozav dacă asta e intenția, dar e mai puțin grozav dacă ești o persoană publică și vrei să lași lumea să vadă ce scrii, dar să interzici accesul nebunilor.

Facebook a evoluat ca un labirint al comunicării. Scopul tău poate că e să-i urmărești pe cei care te interesează, dar scopul Facebook e să rămâi cât mai mult timp pe platformă. Au algoritmi prin care să-ți arate ceva mereu diferit, dar nu neapărat ce vrei să vezi. Poate n-o să vezi ce postează prieteni. În schimb, o să vezi postările mai discutate, care deseori sunt cele cu certuri.

Iar discuțiile expiră după câteva zile. Dacă vrei să găsești ce ai spus acum ceva timp… succes. O să cauți în arhive până căpiezi.

Asta pe lângă faptul că formatul Facebook încurajează postările scurte, cu o poză. E un chin să citești orice are mai mult de 1-200 de cuvinte, mai ales în comentarii. Sigur, poți să scrii trei pagini, dar e o idee proastă și o să fie greu de citit. Poți și să pui un album cu poze, dar lumea trebuie să dea clicuri și, dacă a închis fereastra, o să fie greu să revină de unde l-au lăsat.

TL;DR: Per ansamblu, Facebook e bun pentru: certat, postări cu o poză, distribuit linkuri, pierdut vremea fără un scop anume. E slab pentru arhivare, postări lungi, colecții de poze, urmărit oameni și afaceri anume.

Twitter – bun la scurte, slab la subtilitate

[][4]

Twitter e o platformă de micro-bloguri. Mai exact, la început puteai să scrii postări doar cât să încapă într-un SMS. Acum au dublat lungimea maximă a postărilor, ceea ce înseamnă că apuci să scrii chiar și două-trei propoziții.

Twitter e excelent dacă vrei să faci spirite (scurte), să distribui linkuri, să te plângi și vag, să pui o poză sau să te dai mare fără prea multe detalii. E slab pentru discuții și aproape imposibil pentru subtilități. E slab și la arhivare – când poți posta sau da mai departe o sută de mesaje pe zi, să găsești ceva ce ai scris acum trei ani e o cauză aproape pierdută.

Aș mai discuta, dar, chiar dacă e o platformă populară în străinătate, nu e populară la noi, așa că nu contează prea tare.

Tumblr – partea haosul internetului

Tumblr e un gunoi despre care toți utilizatorii știu că e gunoi. Tumblr e platforma care a fost cumpărată de Yahoo! cu peste un miliard de dolari și vândută cu 3 milioane de dolari. Tumblr e haosul.

Dintre toate platformele, e favorita mea. O s-o explic, pentru că am impresia că majoritatea nu știu cu ce se mănâncă.

E o platformă de blogging, mai mult sau mai puțin, în care îți poți crea și personaliza propriul blog pe care să scrii chestii. Poți să citești bloguri chiar dacă tu, personal, nu ești pe platforma respectivă. De exemplu, pot să vă dau link la „The 1969 Easter Mass Incident”, una dintre cele mai mișto povești de pe internet.

Dacă folosești Tumblr, însă, cel mai des o să interacționezi cu platforma din zona de admin a propriului tău blog, unde ai o chestie gen newsfeed de Facebook, unde vezi tot ce postează cei pe care-i urmărești în ordine cronologică. Dacă îți place ceva, poți să dai reblog și să postezi respectivul lucru și pe blogul tău – eventual cu un comentariu adăugat (vezi mai sus).

Uite un screenshot:

Treci de la postare la postare cu scroll.

Tumblr merge perfect pentru citit postări lungi și scurte. Nu are zgomot vizual, ca Facebook și fontul e favorabil și postărilor lungi. E bun și pentru poze.

Dar mai ales, e bun pentru urmărit oamenii pe care vrei cu adevărat să urmărești, pentru că nu are algoritmi de sortare. Îți arată totul în ordinea în care au dat blog sau reblog cei pe care-i urmărești. Din păcate, e greu să-ți dai seama când a fost scrisă inițial o postare și funcția de căutare e atât de slabă încât sunt șanse mari să nu-ți găsești nici propriile tale postări.

Problema e că nu poți avea discuții în detaliu decât dacă dai reblog (există și funcție de comentarii, dar… mai bine nu), ceea ce face dimensiunea postării să crească până la absurd. De asemenea, dacă doi oameni dau reblog aceleiași postări și își postează fiecare comentariul lui, vor crea două ramuri noi ale postării inițiale, care nu pot fi reunite – deci postările populare au o mie de variante de rebloguri cu comentarii.

Dar un lucru bun e că a rămas credincios vechiului internet – ești acolo cu un avatar și un nume inventat, nu trebuie să dai totul din casă.

În general, site-ul a ajuns să fie folosit de comunități nișate, care se intersectează uneori în moduri neplăcute.

Tumblr e bun pentru postări lungi și scurte, pentru explicații în detaliu și urmărit oameni. E slab pentru discuții și arhivarea este o glumă proastă.

De ce ne povestești de platformele astea, Roxana?

Pentru că toate au probleme. Pentru că în fiecare depinzi puternic de sistem. Pentru că pe niciuna nu poți găsi ușor lucrurile create de tine sau de alții. Pentru că în toate dai fie share, fie retweet, fie reblog și îți îngropi propria voce. Pentru că în toate ești în competiție cu alții ca să te faci auzit. Pentru că toate te pot da afară pentru încălcarea reală sau percepută a termenilor lor. Pentru că niciuna nu îți aparține. Pentru că toate se bazează pe nou (sau, în cazul Tumblr, pe ce e nou-rebloguit în ultima vreme).

Ele oferă posibilitatea de a transmite idei într-un format oarecum standard, sunt gratuite și e ușor să intri pe ele și să scrii, ba au și mulți utilizatori la care, teoretic, ai acces. Sunt ușoare. Lumea știe la ce să se aștepte când intră pe oricare dintre ele. Dar asta înseamnă și că nu sunt adaptabile. Vrei să comunici cu oamenii? Tumblr nu te ajută. Vrei să vorbești de probleme complexe? Facebook o să te ignore.

Sunt rețele de socializare. Sunt bune să vezi ce mai spune lumea. Sunt bune pentru pierdut un pic de vreme. Dar sunt efemere și nu ne sunt prietene. Dau o soluție, dar nu neapărat soluția potrivită pentru fiecare dintre noi. E trist în momentul în care să fii blocat de pe o platformă e mai mult decât o neplăcere, ci o mică tragedie.

Dacă ai ceva de zis, un site propriu îți permite să te organizezi mult mai bine pe baza a ce vrei tu să transmiți. Poți să-ți găsești un format în care să fie mai ușor pentru cititori să citească lung. Sau poți să faci un site axat pe chestii scurte și poze, dacă asta îți dorești. E drept că trebuie să muncești un pic până îți găsești o soluție potrivită, dar dacă ai ceva de zis, e preferabil față de o soluție generalistă cum sunt rețelele mari. Și mai ales, e zona ta. Poți s-o salvezi. Poți să faci un backup sau mai multe. Poți să decizi ce vrei să ștergi și ce vrei să păstrezi. Poți chiar și să scrii postări prea mult în care deviezi de la subiectul „fă-ți propria platformă” ca să discuți de cum arată Tumblr.

În ce privește comunitatea… Pe de o parte, da, ai acces mai rapid la utilizatori când ești pe o platformă. Dar, în același timp, nu sunt neapărat cititorii tăi, sunt ai platformei. Ce ai tu de transmis e în competiție cu poze cu pisici, cu Olivia Steer, cu ce a mai făcut BOR și așa mai departe. Iar dacă utilizatorii interacționează mai rar cu tine… ghinion. Poți să dispari din timeline-ul lor fără să remarce vreunul din voi. Iar dacă cineva pleacă de pe platformă, îl pierzi de urmăritor – poate că s-a săturat de Facebook, dar nu te va mai urmări nici pe tine. Nu vei mai exista pentru el.

Nu înseamnă că nu poți să te promovezi pe rețele, nu înseamnă că nu poți să interacționezi cu alții acolo, dar dacă ai ceva de zis, dacă ai lucruri pe care vrei să le transmiți sau un brand de dezvoltat, nu te baza pe ele. Fă-ți propriul spațiu. Pentru că, după cum zice și Dorin, pe Facebook îți pierzi vocea, care se îneacă pe o platformă otrăvită.