Madeline Miller – „Circe”

Circe” e genul de carte care ori îți place mult, ori te plictisește teribil. Din păcate, eu am fost în a doua categorie de cititori, așa că am tras de mine s-o termin, dar înțeleg atracția altora față de poveste.

Povestea se desfășoară în Grecia mitică, în care războiul dintre zei și titani s-a încheiat, dar n-a fost deloc uitat. Zeul soarelui, Helios, a luat de nevastă o nimfă a apelor care i-a născut patru copii, doi băieți și două fete, dintre care face parte și Circe, cea neiubită de nimeni. Are vocea stridentă, e lipsită de puterile marilor zei și nu se integrează în societatea divină.

„Circe” nu e un roman foarte bine închegat. Madeline Miller alege câteva dintre cele mai celebre episoade mitice despre vrăjitoarea Circe, cizelându-le pe ici și pe colo ca să le dea un aer coerent, însă povestea își păstrează caracterul episodic și nu prea sunt ocazii în care o întâmplare veche să capete o relevanță nouă sau un personaj odată important să revină în forță. Trecutul e trecut și rareori interferează cu prezentul.

Dar povestea contează mult mai puțin decât personajul, pentru că romanul e de fapt mai mult despre viața interioară a lui Circe decât despre aventurile ei. Circe e respinsă de zei, tratată cu răceală și batjocorire de familie, iar dacă prinde drag de cineva, e doar problema ei, nu și a celuilalt.

De aici vine și diferența de percepție asupra cărții: empatizezi cu Circe? O să-ți placă cartea. Nu empatizezi cu Circe? O să te frustreze.

Dacă empatizezi cu ea, e o poveste despre o zeiță minoră și mereu trecută cu vederea, călcată în picioare, dar care supraviețuiește. Își descoperă puterea proprie și, deși exilată pe o insulă pustie, învață magie și devine o vrăjitoare de temut. Până la final, învață să se ridice pe propriile picioare și să se rupă de lumea care a disprețuit-o, ba chiar desface o greșeală pe care a făcut-o în tinerețe și care a urmărit-o tot restul vieții.

Dacă nu empatizezi cu Circe, e o poveste despre o femeie respinsă de toți, călcată în picioare și care e frustrant de lipsită de voință. Nu e absolut deloc stăpâna propriei sale sorți, ci mai degrabă e împinsă de colo-colo ca o frunză în vânt.

Mai mult, povestește cu un aer foarte detașat emoțional și nu pare să aibă niciodată mari traume (poate cu excepția momentului în care îl transformă pe un muritor pe care-l iubea într-un zeu și tipul se dovedește a fi o jigodie). Fratele pe care-l iubește foarte mult se dovedește a fi o lepră? Oh, păi. Csf, n-ai csf. Pe insula pe care e exilată îmblânzește o leoaică? Aflăm că ținea mult la ea doar în momentul în care leoaica moare și Circe îi arde trupul pe rug cu mare pompă. Circe are o aventură de un secol cu Hermes? Eh, n-are sens să-și bată capul să vorbească prea mult despre el, important e că-i aduce știri, deci Hermes are toată personalitatea unui ziar matinal sexy.

Cu alte cuvinte, dacă îți place de Circe, poți să intri în spiritul poveștii. Dacă nu, începi să observi toate micile probleme, faptul că e practic o trecere în revistă a marilor mituri din perspectiva unui personaj care e literalmente exilat pe o insulă aflată departe de acțiune.

Am auzit că romanul va fi ecranizat de HBO, nu că ar exista încă date concrete despre producție. Evident, nu pot să știu dacă va fi un serial bun sau rău, dar mi se pare genul de poveste care ar putea avea mult de câștigat de pe urma adaptării – chiar dacă Miller nu ne descrie în foarte multe detalii anumite personaje sau anumite legături pe care le are Circe, o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Poate că Hermes ar avea mai multă personalitate dacă l-am vedea cu ochii noștri, poate că ar fi mai ușor să ne atașăm de leoaica lui Circe dacă am vedea-o pe ecran și nu am auzi de ea doar în treacăt. Și poate că povestea ar părea mai închegată, deși nu-mi dau seama exact cum s-ar întâmpla asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.