Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil relativ direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”,  de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

Sau:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

Sau:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.