Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.

Ce țineam minte: Irina (personajul principal, nu autoarea) e o fată din Brașov care se îndrăgostește de un tip tânăr și bogat, Matei, alături de care se mută în Snagov. DAR Matei are multe carențe ca om, iar Irina descoperă dragostea adevărată alături de fratele lui adoptiv, Robert, care e un tip ideal – însă cei doi rămân doar cu sentimentele, pentru că nu vor să-l rănească pe Matei.

Informațiile astea au fost suficiente ca să reiau seria fără probleme.

Volumul doi din Fluturi a fost exact ce-mi trebuia. Am râs cu lacrimi, deși precis nu asta era intenția autoarei. Povestea e un vârtej telenovelistic de emoții, întâmplări, sentimente, gesturi exagerate și nu numai, care mă face să-mi amintesc că foarte multă lume urăște seria asta, dar știe ce urăște pentru că ea poate fi citită.

După ce am citit „#diez” de Adrian Lesenciuc nu pot decât să o apreciez mai mult pe Binder. Binder scrie prost într-un stil rapid și distractiv; dar literații scriu prost într-un stil alambicat care se eschivează de la criticile obișnuite fiind opace, ermetice și dând impresia că dacă ți se par o porcărie, e pentru că nu le pricepi tu.

Fluturi, pe scurt

Am încercat să scriu un rezumat al evenimentelor din volumul al doilea al „Fluturilor”, dar se petrec atât de repede încât m-am întins enorm.

Selectând doar o parte dintre ele, prietenele Irinei îi spun să-și urmeze dragostea alături de Robert, pentru că e Dragoste Adevărată, dar ea nu vrea să-l rănească pe Matei. În schimb, Matei e din ce în ce mai dubios și violent, având mereu convingerea că ea îl înșală. O lovește de câteva ori, o amenință în cazul în care vrea să plece, promite că-i va înscena posesiunea (sau traficul?) de droguri și că o va da pe mâna poliției dacă-l părăsește.

Pe cam tot cuprinsul cărții, Irina ori încearcă să fugă, ori fuge de la Snagov și de Matei. Își găsește refugiul câteva zile alături de Angel, un tip îndrăgostit de ea (cu care nu are o relație, pentru că ea e teoretic încă cu Matei) și alături de Alex, un alt tip îndrăgostit de ea (cu care are o relație și care o cere în căsătorie după ce, teoretic, ea s-a despărțit de Matei). Dar orice face, ajunge înapoi.

Matei o acuză pe nedrept, o bate, o violează, o droghează, îi face o înscenare că s-a întors la el pentru a o despărți de Alex, o aruncă într-un râu și o lasă să dârdâie de frig câteva ore în timp ce se întoarce la cabană și angajează un tip pentru a o păzi cât timp el nu e prin preajmă. E un coșmar, dar Irina pare să aibă amnezie, pentru că tot uită cele mai nasoale faze și, când le povestește altora cât de urât se poartă cu ea, rămâne doar cu „m-a acuzat pe nedrept” și alte mărunțișuri.

Eu râd. Fata e bătută și eu râd! T_T

Există un punct dincolo de care violența devine caricaturală. Descrisă din două-trei trăsături, aproape lipsită de consecințe, uitată rapid, devine ca de desen animat: bolovanul care pică în capul personajului nu mai ucide, ci doar aplatizează o clipă. La fel, Irina nu simte consecințele abuzului. Nu are traume, doar dileme morale. Nu are frici, doar enervări. Dacă o tornadă ar dărâma casa din Snagov, Irina ar ieși dintre ruine cu doar câteva vânătăi, strigând: „Așa nu se mai poate trăi! Eu plec înapoi la Brașov!”

Lipsa de consecințe și de profunzime se simte la toate nivelurile: Irina o iubește profund pe fiica lui Matei, Cesara, de care nu se poate despărți… și despre care nu știm nimic. Cesara e o non-entitate. Nu țin minte câți ani avea în primul volum (de fapt, uitasem complet că există) și cu atât mai puțin am reușit să-mi dau seama acum ce vârstă ar putea avea acum. Nu există scene în care să spună sau să facă ceva. Nu are dialog, nu are gesturi, nu știm ce face toată ziua, dacă merge la școală, dacă se joacă cu păpuși. Interacțiunile Irinei cu ea sunt de tipul: am mers s-o văd; i-am dat de mâncare; am dormit în camera ei. Are 3 ani? 16? Ambele variante sunt la fel de posibile.

Altfel, a o cunoaște pe Irina înseamnă a o iubi, mai ales dacă ești bărbat. Râdeam că nu se află într-un triunghi al dragostei, ci pe o caracatiță a iubirii, pentru că triunghiul e mult prea limitat. Îi avem pe următorii:

• Matei cel violent, iubitul oficial al Irinei.
• Robert, fratele adoptiv și adevărata dragoste a Irinei.
• Angel, un tip îndrăgostit de Irina (cu care nu are o relație).
• Alex, un tip care nu are relații… până la Irina, pe care o cere în căsătorie (când ea nu e cu Matei).
• Claudiu, un bodyguard angajat de Matei să o păzească pe Irina și care se îndrăgostește de ea, deși are o iubită acasă.
• Prietenul imaginar, un individ care o sună pe Irina și tace la telefon, dar căruia ea își mărturisește toate secretele (Irina având instinctele de conservare ale unui desfăcător de conserve).

Toți spun că Irina este o persoană deosebită, o ființă foarte specială, neobișnuită, extraordinară. Va trebui să-i credem pe cuvânt, pentru că acest lucru e dovedit din text doar de tendința Irinei de a arunca cu bani înspre oameni nevoiași la intervale variabile de timp.

Fantezia

Ce este Irina?

Nu e o femeie specială prin realizări: nu are așa ceva. Nu a terminat facultatea, nu are loc de muncă, nu are reușite la activ. Nici nu le pretinde.

Nu e un model, o femeie specială prin trăsături: în ciuda insistențelor personajelor, nimic din ce e ea nu excelează în vreun fel.

Irina e, în schimb, o fată bună într-un mod obișnuit, chit că se bate apa în piuă legat de altruismul ei. Fantezia pe care o împlinește ea e că atât e suficient și demn de răsplată – că fiecare dintre noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți. Insistențele că ea e specială sunt de fapt adresate cititorilor: noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți.

Fantezia e în regulă; la fel cum e în regulă și fantezia tipului pe care ăia răi îl calcă pe coadă fix cum nu trebuie, așa că snopește în bătaie pe toată lumea (Die Hard, John Wick, Rush Hour și cam orice film de acțiune).

Povestea ar putea fi spusă mult mai bine și mai credibil, dar înțeleg de ce e atât de populară. Chit că Irina Binder aruncă elemente cu furca în poveste, adună un număr spectaculos de favorite ale publicului în același volum: iubirea imposibilă, bărbați curtenitori, dar și abuzuri de neconceput, multă dramă și întorsături de situație, dar și laudele tuturor pentru personaj.

**Dincolo de textul explicit **

„Nu pot să trăiesc o viață, gândindu-mă că am rănit,” spune Irina pe la finalul cărții, încercând să motiveze de ce nu vrea să fie cu Robert.

Replica asta mi-a dat destul de mult de gândit. Motivația Irinei pentru tot circul e că nu vrea ca Matei să-și piardă și fratele, și iubita în același timp; de asemenea, nu vrea ca Robert să renunțe la familie pentru ea. Irina nu vrea niciodată să rănească pe nimeni intenționat; are o aversiune aproape patologică de a fi cauza conștientă a răului. Își păstrează o puritate emoțională.

De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai tare că Irina reprezintă creștinul nou, modern, nebisericos, dar credincios. Irina nu e profundă în credință, nu are probleme teologice, nu se aliniază neapărat unei biserici sau alta, dar acțiunile ei sunt aliniate acelui creștinism al „oamenilor buni” care nu-și pun foarte multe probleme. Cum se demonstrează că e o persoană bună? Prin pomana dată săracilor. Cum se raportează la iubire? E un sentiment mai presus și mai pur decât oricare altul, care făurește destine. Care e moralitatea ei? Altruismul plin de abnegație. Irina se străduiește să aibă un suflet curat și pur, care îmi amintește de idealurile de a fi „fără de prihană”. Se dăruiește, e plină de auto-sacrificiu, de iertare, de dorințe frumoase.

**Însă, chiar și în lumea idealizată din „Fluturi”, alegerile ei nu fac altceva decât să rănească. **

În relația ei cu Matei, când evită mereu despărțirea dureroasă finală și se lasă atrasă iar și iar înapoi în sfera lui din încercarea de a salva o „iubire”, nu face decât să-l rănească și să-l  încurce mai rău. Când vrea să-l pedepsească, dându-i de înțeles (fals) că și ea l-a înșelat, îl rănește iar, fără sens, într-un mod din care el nu poate învăța nimic și care nu e decât o răzbunare meschină, justificată prin ideea că, dacă ar iubi-o cu adevărat, ar ști că ea nu-l poate înșela. (De unde să știe? E clarvăzător?)

Pe Robert îl rănește respingându-l constant, dar aruncându-se mereu spre el ca punct de sprijin. Dragostea dintre ei devine un chin pentru amândoi, dar pentru că Irina suferă alături de el, chinul lui e neglijabil.

Îl rănește și pe Alex, cel care o cere în căsătorie, din cauza deciziei de a nu-i spune nimic despre trecutul ei; omul e luat pe nepregătite de drama constantă care e relația ei cu Matei și e atras în situații neplăcute. Irina îl scutește de suferința măruntă de a-l trezi din somn și a-l face de rușine în fața vecinilor dacă Matei se apucă să claxoneze aiurea în fața casei lor… ceea ce duce la răpirea și violarea Irinei de către Matei în toi de noapte, cu Alex rămas înnebunit acasă când își dă seama că ea nu mai e.

Irina o rănește pe Diana (iubita pe scurtă durată a lui Robert), ținând-o la distanță și purtându-se urât cu ea pentru simplul motiv că Diana ar fi „prefăcută” și „falsă” (și?), ca apoi să-i reproșeze Dianei că o displace, dar nu suficient încât să-și folosească influența ca să o zboare din casă. Mai încearcă și să facă din Diana o gospodină, aliniind-o idealurilor Irinei. Cu alte cuvinte: dacă Irinei îi place de cineva, e lapte și miere; dacă decide că cineva îi e nesuferit, de-abia dacă are politețe și nu va încerca deloc să aibă înțelegere.

Nu în ultimul rând, Irina își rănește și prietenele, care se străduiesc s-o salveze de drama constantă în care se bagă și pe care le târăște în haosul care e viața ei.

Irina are dreptate: nu poate trăi o viață gândindu-se că a rănit. Așa că nu gândește, doar rănește. Nu-și asumă nimic. Deciziile pe care le ia sunt cele care-i cresc suferința pe care o poate considera sacrificiu și bunătate, minimizându-i în același timp vina. Orice ar fi, Irina se poate simți în continuare pură și bună. Cei din jur sunt victime colaterale ale egoismului ei masochist, niciodată exprimat ca atare.

Pentru că egoismul e deseori privit doar ca o dorință către binele propriu, e incapabilă să înțeleagă egoismul din felul în care evită confruntările neplăcute și orice i-ar putea dăuna imaginii de sine. „Binele altora” devine un refren gol, pentru că Irina niciodată nu gândește în perspectivă, nu are în vedere viitorul și lecțiile din trecut, ci este arhitecta propriului martiriu, reiterat iar și iar.

Dacă n-ar fi considerată o serie de dragoste, „Fluturi” ar fi o comedie pe cinste; dar dacă ar fi o serie bine scrisă, ar fi o tragedie în care hybrisul personajului principal ar fi curățenia sufletească în defavoarea a orice altceva.