Despre „Fluturi” de Irina Binder

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

„Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj. Seria a fost extrem de bine vândută (pentru România), iar o parte destul de mare din primul volum se poate găsi încă pe blogul Irinei Binder.

În ciuda popularității (sau poate că parțial și din cauza popularității), „Fluturi” a fost privită de sus și denunțată ca nefiind cu adevărat literatură. Eu nu prea le am cu vorbitul la figurat și uneori mă enervez în librării pentru că nu-mi dau seama dacă anumite cărți sunt de literatură sau de non-ficțiune, așa că vă zic singer că „Fluturi” este literatură, dar nu de foarte bună calitate.

Am citit doar primul volum deocamdată și aș zice că o parte din lucrurile care fac cartea să fie una slabă o fac și să fie vândută, nu pentru că marea masă a cititorilor ei ar avea vreo afinitate față de scriitura slabă, ci pentru că punctele slabe ale cărții sunt lipsuri, nu adiții.

Mai exact, n-ai detalii, așa că poți să ți le creezi singur în minte.

Foarte pe scurt, „Fluturi” este o poveste despre Irina, o fată de 19 ani care își găsește un iubit bogat, arătos și fermecător, dar ajunge să se îndrăgostească de fratele lui – și pe bună dreptate.

E o poveste aruncată cu furca în categoria romanelor de dragoste. De ce cu furca? Pentru că romanele de dragoste au două elemente esențiale: se concentrează pe o relație de dragoste și se termină într-o cheie optimistă. Îmi place cum explică KJ Charles treaba: într-un roman de dragoste poți să dai de vârcolaci, de milionari, de aventură, de crime, dar nu poți să dai de un final nefericit, pentru că atunci romanul nu-și mai atinge funcția de a te lăsa cu un sentiment de speranță.

„Fluturi” se chinuie mult ca să ajungă la partea cu speranța și n-o face prea credibilă. Problemele dăinuie până în ultima clipă. Am citit primul volum, care se termină într-o cheie dubioasă, apoi am deschis volumul 3 la final și am văzut că protagoniștii de-abia s-au împăcat pe ultima pagină. Dar dacă vrei să crezi în fericirea personajelor la final de volum, probabil că poți.

Altfel, povestea are câteva dintre temele favorite ale romanelor de dragoste, printre care și bărbatul arătos, cu bani și grijuliu, femeia idealizată, foarte feminină în stilul tradițional, și clasicele obstacole și neînțelegeri în calea iubirii.

Așa. Mai pe larg, povestea e așa: Irina e o tipă tânără și frumoasă care urmează să studieze în Germania (are și o bursă). Tatăl ei a murit cu doi ani în urmă, cu mama ei nu prea are legături. Într-o seară merge la discotecă în Poiana Brașov, unde îi cunoaște pe Matei și Robert, bucureșteni bogați și deloc urâți. Matei se dă la ea insistent, ea îl tot respinge și face mișto de el. El tot insistă, ea până la urmă acceptă și aflăm că de fapt ei îi plăcea de el.

Pauză. Aici am rămas destul de consternată. Deși există tipe care resping tipii mai mult din complezență, romanul e scris la persoana I singular, ai crede că măcar în capul ei e clar că-i place de tip. Dar lucrurile sunt confuze și bănuiesc că impresia pe care ți-o faci depinde de cum citești cartea.

Vorbind de impresii, am auzit câteva păreri despre cum personajul-Irina e o pițipoancă. Cred că părerea asta se bazează pe faptul că o cunoaștem pe Irina 1. la discotecă; 2. în Poiana Brașov; 3. și are de-a face cu tineri bogați. E mai degrabă conjunctură, tot ce e aici e ca petele de cerneală Rorschach, depinde de fiecare ce vede. Autoarea nu descrie o lume și, de-a lungul cărții, tot apar și dispar personaje secundare și episodice care nu sunt mult mai mult decât simple nume.

Revenim la ce se întâmplă în carte. La fiecare cinci minute, cineva îi spune Irinei că este de o maturitate și o profunzime extraordinare (adică fix ce vrea să audă fiecare adolescentă, până la urmă) și majoritatea celor care o întâlnesc o și îndrăgesc din cauza asta și pentru că are inima bună, e elegantă și a fost educată să se comporte ca o adevărată domniță, ba mai e și genul care e prietenă cu toată lumea, de la vânzătoare la bogații Bucureștiului. Concret, lucrurile astea se manifestă sporadic în carte, de obicei în episoade unice care n-au ecou. La un moment dat e foarte prietenă cu un pensionar bătrân, altă dată merge la orfelinat să le dea copiilor de acolo cadouri, altă dată merge la cumpărături și se poartă frumos cu toată lumea. Lucrurile astea dispar ca și cum n-ar fi fost în restul cărții și sunt aruncate acolo mai mult ca să impresioneze.

Când Matei o duce prima oară la el acasă în Snagov, aflăm că a fost căsătorit, dar a divorțat, iar acum își crește singur fiica. Irinei îi place la nebunie de fetiță, lucru pe care îl repetă de câteva ori. Dar, fiind o poveste destul de superficială, nu prea o vedem interacționând cu fata și aflăm doar după vreo sută de pagini că o cheamă Cesara.

După începutul cărții, Matei devine un obiect de fundal cu o funcție pur narativă. Scopul lui e să creeze conflict atunci când e nevoie de el. În schimb, toată cartea e plină-ochi de interacțiuni între Robert și Irina – Robert e fratele adoptat al lui Matei, omul lui bun la toate în care Matei are toată încrederea din lume. Se poartă cu Irina ca și cum ar fi o prințesă (îi și spune așa), se tachinează cu ea, îi știe toate tabieturile și cei doi sunt aruncați împreună în tot felul de situații din nou și din nou.

Că tot vorbim de romane de dragoste, ele sunt o împlinire a unei fantezii. Fantezia lor e „cineva care să mă iubească și să mă aprecieze așa cum sunt”. În cazul de față, apare și o doză de „sunt perfectă”. Bogăția care vine odată cu iubirea în anumite povești de dragoste e atașată pentru ca și circumstanțele exterioare să se rezolve. Varianta de fantezie „cu de toate” creată pentru publicul masculin merge invers și e reprezentată de filmele de acțiune, în care personajul se duce și se bate cu toată lumea la modul perfect (demonstrându-și valoarea), după care vine și dragostea (sau barem sexul) la pachet. E tot o fantezie de perfecțiune în care se adună toate și ai o viață perfectă, doar că în sens invers. Amândouă sunt tradiționale ca viziune asupra lumii, mai ales când se adună „toatele”. Femeia găsește relația ideală și premiul secundar e bogăția; bărbatul își bate dușmanii și brusc apare și femeia pe care o dorea.

Normal, găsești filme de acțiune și romane de dragoste mai realiste și subtile, în care nu bagi „de toate” ca la șaorma, în care personajele sunt mai umane și finalul nu te încununează automat cu toate realizările din lume. Dar tot împlinesc fantezii. Ceea ce nu e rău. Sincer, nu e nimic nelalocul lui să vrei să treci toate obstacolele sau să ai o relație mișto. Și nu e rău să citești despre ceva care te face să te simți bine. Ar fi ca și cum ai zice, „Azi aș mânca o salată, dar parcă n-am chef să-mi prindă ceva bine, mai bine mă chinui cu o halcă de porc fiartă în magiun de prune, sună original, e o variațiune pe teme autentice românești și sigur mă chinuie.”

Revenind la carte. Este una dintre puținele cărți în care am văzut două personaje evident îndrăgostite fiind nevoite să împartă același pat nu o dată, ci de două ori. Irina și Robert sunt constant împinși de soartă împreună și, pentru că sunt singurii din toată cartea care au chimie și vorbesc de la om la om, începi să simți că se potrivesc.

Obstacolul e Matei, care ar putea la fel de bine să fie o lampă, la câtă personalitate are. Matei e rareori prezent pe pagină, iar atunci când e, înțelegem că: are încredere totală în Robert; Irina îl iubește (de ce? nu știu); ar fi devastat dacă ar fi înșelat; e un iubit a cărui singură soluție la probleme e să-l pună pe Robert să le rezolve sau să arunce cu bani în ele.

Cu alte cuvinte, Matei e un obstacol mai mult în capul protagoniștilor, dar cei doi se împiedică de el de parcă el ar fi toată vrajba Montague-Capulet. Irina îi e credincioasă până în pânzele albe și Robert e chinuit. La un moment dat, Matei o înșală pe Irina, iar ea pleacă în Germania la facultate, unde până la urmă o găsește Robert și o readuce în brațele fratelui lui (de ce?…).

În fine, nu mai am chef să povestesc episoadele pe larg, o s-o dau pe repede-înainte. La întoarcerea din Germania, Irina vrea să-și găsească de lucru, dar Matei se transformă brusc într-un tip gelos și posesiv și îi face viața din ce în ce mai amară. Robert și Irina își jură să ignore dragostea dintre ei, Robert își găsește altă iubită și Irina se enervează rău. Aflăm că Matei iar a călcat strâmb și e foarte dubios de abuziv cu restricțiile, iar Irina nu mai suportă și își pregătește în secret fuga înapoi în Germania. Matei, Robert și gagica lui Robert îi distrug toate actele în fața ochilor ei într-o scenă de o răutate desprinsă din alt film.

Irina trece peste asta, își face declarații de dragoste cu Robert și totul se termină într-o cheie pozitivă și optimistă, în ciuda faptului că ea rămâne în continuare în relație cu mobila Matei, iar Robert are și el pe altcineva.

Geniul „Fluturilor”

O mare parte din geniul „Fluturilor” e probabil accidental, nu voit, dar asta nu înseamnă că nu funcționează.

Binder scrie simplu. Se repede prin poveste, are multe dialoguri (uneori repetitive, vezi „ce matură ești”), are un lucru de zis și-l zice. E directă. Asta nu înseamnă că are un stil bun, pentru că i se simt lipsurile la fiecare pas – dar are un stil citibil. Nu e nevoie de un efort de voință ca să pricepi ce scrie pe fiecare pagină, pentru că e destul de clar.

Apoi, creează multă tensiune între Irina și Robert, chiar dacă o face artificial și cu multe clișee. Faptul că Matei dispare în fundal și că toate celelalte personaje se perindă prin peisaj fără să facă prea multe valuri le scoate relația în evidență. Ca cititor, știi că ăștia doi oameni trebuie să ajungă împreună. Știi că Robert o iubește. Chiar dacă în majoritatea cărții nu prea are subtilitate, Binder îi permite lui să se exprime prin gesturi: e amuzat de ideile crețe ale Irinei, e uneori criptic și posac, dar e clar care e gândirea lui în spatele gesturilor.

Lipsa detaliilor despre lumea în care se învârt oamenii ăștia îți permite să-ți imaginezi orice, mai ales dacă ai tendința să îți lași imaginația să zburde. Ziceam mai sus că Irina e citită ca o pițipoancă de unii – dar e ok, poate fi citită și ca o fată ok. Poți să-ți imaginezi o relație bună între ea și Cesara (fiica lui Matei), poți să-ți imaginezi toate lucrurile bazându-te pe descrierile directe ale lui Binder: ți-o poți imagina matură, ți-o poți imagina elegantă, ți-o poți imagina săritoare și prietenoasă pentru simplul fapt că ți se spune că e așa.

Văd de ce e foarte populară seria.

De ce e totuși literatură slabă

Totuși, am citit „Fluturi” trăgându-mi palme. N-am înțeles-o pe Irina de la bun început, când nu mi-era clar dacă-i plăcea de Matei sau nu (și până la final, am doar cuvântul ei de onoare să mă convingă că are, totuși, o relație cu el și că a investit emoțional în ea).

Detaliile de atmosferă lipsesc. Irina e… Habar n-am ce e cu Irina. Cel mai des e descrisă de ceilalți sau filozofează. Știm că e acceptată ca studentă cu bursă în Germania, dar nu ni se zice la ce secție sau ce anume o pasionează. De fapt, nu prea știm ce face nimeni în cartea asta în afara momentelor când interacționează direct. Cum arată lumea lor? Nu știu.

Irina are tendința de a filozofa pseudoprofund. Cred că fiozofeala asta e una dintre caracteristicile literaturii românești, un reflex pe care la-m prins în școală de la profesori de română care ne-au spus că în filozofeală stă baza textului. Norocul face însă ca Irina să filozofeze destul de puțin și de rar, când își mai aduce aminte, așa că nu suferim prea mult.

Există un „prieten imaginar” al Irinei care o sună și tace. E extrem de dubioasă faza, dar Irina o ia ca pe o ocazie bună să vorbească despre tot ce are pe suflet. Singurul motiv pentru care treaba asta o să se termine (probabil) cu bine e că „Fluturi” probabil că nu e genul de carte în care personajul principal să eșueze din alt motiv decât prea multă inimă – și în niciun caz din prostie crasă.

Am pierdut șirul personajelor destul de repede. Era cu niște prieteni la începutul cărții, habar n-am dacă-i mai are la final. Nimeni nu se distinge prin nimic, în afară de o prostituată de lux (distinsă prin meserie) și un tip insalubru cu aer de criminal din James Bond care este fostul prieten al fostei neveste a lui Matei (aerul de criminal din James Bond cred că i l-am adăugat eu, în lipsa detaliilor).

Matei merita mai multă atenție, în condițiile în care nu e doar obstacolul principal dintre Robert și Irina, ci teoretic și iubitul Irinei în cea mai mare parte a cărții. Se putea sugera că e un iubit de doi lei prin diverse tehnici, și am fi putut chiar să simțim că Irina are o dramă reală să aleagă între cei doi. Așa cum e, există doar ca să încurce lumea.

E plin de dramă. Irinei i-au murit tatăl și primul iubit și aflăm că o să-i moară și o prietenă extrem de apropiată (de care aflăm spre finalul cărții). Cu toate astea, drama nu e explorată, e doar aruncată cu furca pe acolo.

Sfârșitul cărții o dă în situații extrem de dubioase. Irina e șantajată și presată să se culce cu un tip (vedeți criminalul din James Bond), se poartă ca o nebună cu iubita lui Robert și i se distrug actele. Toate astea sunt prezentate ca fiind relativ normale, nu ca niște evenimente ieșite din comun care să zguduie universul cuiva din temelii. E clar că se plusează pe Dramatic, dar iar e prost folosit și reacțiile personajelor nu prea au legătură cu realitatea.

Sfârșitul sfârșitului cărții e optimist, dar e umflat cu pompa. De ce sunt oamenii Irina și Robert ok? Ea tocmai voia să fugă în Germania. El tocmai i-a distrus actele pentru ca ea să n-o poată face. Chiar dacă ignorăm episodul ăsta (așa cum o face Binder), cei doi urmează să se întoarcă acasă la relațiile lor stabile respective cu alte persoane.

Concluzie

Nu zic că „Fluturi” trebuie citită. E o carte slabă. Dacă vrei să faci mișto de ea, nu e deloc greu. Are câteva calități, se joacă un pic cu niște elemente care merg, dar per ansamblu eșuează mult și e sub multe cărți din același gen. Dacă aș sta s-o iau pagină cu pagină, ar fi multe de comentat pe margine.

Eșuează însă ca prima scriitură naivă a cuiva căruia îi place povestea pe care o spune, lucru pe care îl pot aprecia, mai ales de la un autor român. Adică, avem SF în care adormi cu capul pe a zecea pagină de expozițiune, avem autori care vor să devină scriitori și bagă cu japca toate chestiile scriitoricești de care au auzit, avem indivizi care vor să transmită mesaje prin literatură și avem și un mare scriitor care a înșirat pagini chinuitoare și simbolic-metaforice despre scame din buric (DA, LA TINE MĂ REFER, CĂRTĂ). Parcă după ce te chinuie alții cu talentul lor vezi altfel o poveste scrisă sincer de slab. Pentru că știi cât de rău poate fi și pentru că încearcă totuși să facă chestia aia pe care teoretic vrea s-o facă literatura: să spună o poveste.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.