Hei, știți cum fac Recenzii neautorizate cu Dorin Lazăr și citim împreună cărți românești? Mai știți cum mă interesa să aflu mai multe despre cărțile de doi bani din perioada victoriană a Marii Britanii și am citit un roman și două cărți de non-ficțiune despre asta? Sau cum voiam să știu ce citeau românii la 1800 și am citit vreo 4 cărți despre literatura românească veche? Sau cum fac o a doua facultate pentru că m-am enervat pe niște clienți și acum vreau să învăț programare? Cred că putem spune liniștiți că alegerile mele în viață sunt un pic… extra.

Așa că, deși cursul de limbi străine e obligatoriu la Mate-Info la UnitBv, am decis să nu-l echivalez. Vreau să văd ce se predă pe aici, cum se predă și dacă într-adevăr va fi ceva specializat pe informatică.

Am auzit zvonuri încă din prima săptămână că Anamaria Schwab-Frîncu e cam nașpa și că la germană e mult mai lejer. Am reținut ideea, dar am fost și reținută în privința ei. Un profesor poate avea reputația că e „nașpa” din multe motive. Poate că materia e grea. Poate că profesoara cere mai mult decât consideră studenții că e rezonabil. Cine știe.

Cursul de engleză l-am fi avut luni între 8-10, dar profesoara era plecată din localitate, așa că am început cu seminarul de marți de la ora 12. Am coborât direct de la laboratorul pe care-l aveam înainte, m-am uitat după sală, am reușit s-o găsesc, am recunoscut fețe printre cei 5-6 studenți deja prezenți, și am văzut-o pe profesoară certând un student.

„Nu se spune good afternoon!” zice ea, întorcându-se spre mine. „De ce nu este în regulă că a zis good afternoon?!”

Eu tocmai mă debarasez de geantă și geacă și încerc să mă prind dacă am loc să-mi bag geanta în pupitru sau dacă trebuie s-o pun pe jos. Mă uitat la ceas.

„Pentru că… e 12 fără 2 minute?” întreb.

„Exact! Nu contează că e 12 fără 3 minute sau fără 2, e good afternoon doar dacă e după prânz! Ce ar fi trebuit să zică?”

Nu știu de ce sunt eu brusc implicată în conversația asta, dar… „Good… morning?”

„Îmi zici sau mă întrebi?”

Dau din umeri, apoi adaug sotto voce, „Eu aș fi zis hello ca să n-am bătăi de cap.”

Acel sotto voce e prea sotto voce. Profa începe să deseneze pe tablă axa timpului, cu ora 12 trecută pe ea, arătând unde se termină good morning și unde începe good afternoon.

„De cel care mi-a zis good evening nici nu mai vorbesc!” spune ea.

„Poate colegul era pe alt fus orar,” sugerez eu. Nu cred că-mi aude remarca. Sau poate nu-mi gustă simțul umorului. Eh, de gustibus.

Preliminariile durează până la 12 fix, când profa decide că e momentul să înceapă să predea. Între timp au mai apărut 1-2 oameni, așa că suntem doar vreo jumătate din câți ar trebui să fim.

Se prezintă în engleză și spune că a terminat „Bucharest University” - rețin formularea, pentru că eu o știu ca „The University of Bucharest”, dar în fine, poate o fi fost „Bucharest University” în trecut. Ideea e că a făcut facultatea, masteratul, doctoratul, iar acum e în Brașov.

Apoi zice să ne prezentăm toți. Ia un băiat să-l întrebe cine e, de unde vine, de ce a ales Universitatea din Transilvania și ce interese/hobby-uri are.

Problema e că, după cum ziceam, ea a început ora fără să fie toți studenții în sală. Așa că tot intră câte unul, câte unul. Profa se enervează - unde au fost până acum? De ce au întârziat?! Și de ce s-a strâns lumea în ultimele bănci? Ia cei din ultimele bănci să treacă în față!

Eu tind să mă așez în prima bancă pentru că sufăr de o ușoară claustrofobie și nu prea se înghesuie nimeni să stea nas în nas cu profesorul - acum mă trezesc cu doi colegi veniți să ocupe locurile din față. Mm. Măcar am rămas lângă ușă, e ok.

Mutarea studenților nu ajută oricum cu nimic, pentru că sala e chiar mică. În timp ce cei din băncile din spate se mută în primele bănci, ultimii întârziați intră în sală și merg în băncile din spate, așa că are loc o vânzoleală generală, un șup-șup-șup-șup-șup-șup de lucruri mutate și de oameni care se împiedică unii de alții.

Nu uitați, vă rog, că în mijlocul nebuniei un biet student trebuia să se prezinte într-o limbă străină. Profa îl întrerupe prima oară la nume, ca să-l anunțe că nu și l-a spus cum trebuie.

„Cum i se spune prenumelui în engleză?” întreabă profa.

„First name,” zic eu. („Primul nume”, cum ar veni tradus.)

„Și numelui de familie?”

„Last name.” („Ultimul nume”, pre româna noastră dulce.)

„Sau family name,” zice ea. (I se mai zice și „surname”, între noi fie vorba, dar i-am servit acel „last name” la fileu pentru scopul dat. „Family name” l-am auzit foarte, foarte rar în vorbirea curentă.) „Și care ar trebui să fie primul?”

„Primul nume, probabil,” spun eu în engleză.

„Nu că probabil! Sigur primul nume e primul.”

Profa e înțepată, vânzoleala continuă, studentul pus să răspundă e în pom, iar nebunia asta cu trecutul în primele bănci mustește de făcut poliție ca-n gimnaziu. Profa îl tot întrerupe pe student ba ca să-i spună ceva, ba pentru că mai are un lucru de organizat. Se prinde că cineva stă pe telefon și ne pune pe toți să ne punem telefoanele pe colțul băncii ca să nu avem acces la ele, ba se mai și leagă de cineva că stă mai tolănit în bancă.

E amuzant până nu e. După cum spuneam în articolul precedent, restul experienței de studenție de la UnitBv mi-a depășit așteptările. Profesorii? Mișto. Secretarele? În ciuda reputației de acreală, n-am avut nicio problemă. Seminarul de engleză e primul moment în care o persoană cu autoritate se comportă cu noi de parcă am fi copii care trebuie educați de mămica pentru că n-au ieșit încă în societate. E neplăcut. E ciudat mai ales în contrast cu ceilalți profi care ne-au zis ca, dacă întârziem la cursuri, să intrăm în liniște și să nu deranjăm, altfel nu e bai.

Profa îl mai chinuie un pic pe bietul student, cerându-i să spună ce-i place să facă în timpul liber. Nu acceptă răspunsuri gen „să mă plimb” și e nemulțumită până în clipa în care el zice că îi place să scrie cod.

„În sfârșit! De ce n-ai zis asta mai devreme?”

„Am crezut că e prea evident,” zice studentul la Informatică Aplicată.

„Nu este.”

Din care concluzionăm că nu-ți place ce-ți place, îți place ce-i place profei să-ți placă. În fine, îl lasă pe student în pace, alege o fată de chinuit. Se pare că ne vom prezenta toți, dar profa ne zice să ne mișcăm mai repede, să nu mai stăm la fel de mult ca primul student.

Cei care mă cunosc știu că îmi sare țandăra repede și că fac urât la nervi. Iar acum încep să am nervi. Sunt destul de sigură că Schwab vrea să obțină ceva cu toată nebunia asta, dar privind din afară ce reușește să facă e să hărțuiască niște studenți care poate că nu se simt foarte confortabil nici cu limba engleză, nici cu faptul că sunt luați la trei păzește pentru alegerile făcute în viață. Probabil că nu ajută faptul că nu prea ascultă ce zic studenții. Când studenții îi spun că ar fi vrut să meargă poate în Marea Britanie sau Cluj, dar n-au avut bani, profa insistă să-i întrebe de ce n-au mers acolo, pentru că e frumos. Când o colegă spune că lucrează încă din liceu, profa insistă pe lângă ea să-și dea demisia - și nu puțin, ci mult.

În pauză, o colegă o să o întrebe pe fata care lucrează, „Oare are ea de gând să-ți dea bursă ca să nu lucrezi?”

Cu prima ocazie, când profa mai caută o victimă, ridic mâna și mă prezint. În mod normal aș spune lucrurile doar în linii mari. Acum, însă, îmi trag un zâmbet prietenos și încep să înșir. Japoneză-engleză la facultate. Masteratul de Studii Culturale Britanice. Carieră în localizare de jocuri și software.

Profa e luată pe nepregătite. E foarte impresionată de japoneză, eu explic că nu știu limba aia prea bine. Îi spun că eu zic de mine în general că sunt „traducătoare”, dar la muncă corporațiile îmi spun „localization expert”. Am tradus pentru Riot Games. Ubisoft. Chestii de-astea.

Avem o discuție absurdă în care mă întreabă de ce studiez în Brașov și nu în București, după ce am făcut facultatea în București. Îi spun că m-am mutat aici de câțiva ani și am viața aici. Ea mă întreabă de ce nu mai fac totuși facultatea asta la București. Îi zic că locuiesc în Brașov de câțiva ani și nu vreau să mă mut; venitul la facultate a fost o decizie de ultimă clipă, m-am bucurat că există facultatea asta la Brașov și mi-e la îndemână. Mă întreabă dacă n-am vrut să merg la București și i-am spus că nu, pentru că domiciliez în orașul Brașov, unde m-am mutat de câțiva ani. Parcă suntem în filmele cu proști.

Continui să zâmbesc.

„Pe mine nu mă întrebați de hobby-uri?” zic.

„Oh, păi, nici pe ceilalți nu i-am întrebat de hobby-uri, ci de interese…”

„Momentan sunt pasionată de literatura medievală.”

„…care?”

„Cea engleză.”

„Dar n-ai făcut-o la facultate?”

„Ba da, dar am revenit la ea. Am momentan o pasiune pentru Sir Gawain and the Green Knight.”

Am deraiat-o. În sală există o necunoscută, s-o notăm cu „Chirilă”, care îi dă peste cap inegalitățile. În mod normal nu mă bag în concursuri idioate de care pe care - pasiunea mea e să descopăr lucruri noi și să le împărtășesc cu alții, dar asta nu înseamnă că nu mă pot juca de-a „cine sunt eu”.

Când trece la următoarea studentă, profa e mult mai puțin pusă pe critică. Din păcate, și studenta e puțin timorată. Dau un mesaj pe grup.

Scuze de show, m-am băgat să enumăr tot de la masterat la pasiunea recentă pentru literatură medievală nu ca să vă impresionez pe voi, ci ca să o fac pe ea să dea înapoi puțin.

Lucrurile continuă vag mai calme, dar tot se ia un pic de colegi. Nu știu dacă e conștientă că asta face, dar aici suntem. Între poliția făcută cu locurile în bănci, poziția corpului, punerea telefoanelor pe masă; repetarea întrebărilor; felul în care critică alegerile; și întreruperea studenților ca să le corecteze gramatica, Schwab se poziționează acum ostil față de toată lumea.

În a doua oră de seminar, ne pune să citim un text despre istoria tehnologiei de calcul, începând de la babilonieni și trecând prin primele mașini de calcul, cum ar fi Pascalina lui Blaise Pascal. Textul conține sintagma „early Babylonians” (babilonienii timpurii), iar profa pune o studentă să explice cine sunt aceia. Discuțiile au loc în engleză.

„Sunt primele generații ale națiunii babiloniene.”

„Nu putem vorbi de o națiune atunci,” zice profesoara. „Deci, cine sunt babilonienii timpurii?” Nimeni nu prea știe ce să răspundă la asta și ea insistă. „La ce ne gândim când auzim celți timpurii, romani timpurii, daci timpurii? Cine sunt aceștia?”

Am un moment de confuzie. Nu sunt singura. Îmi trec prin minte răspunsuri variate. Ea, văzând că nu răspunde nimeni, se întoarce spre mine. „Deci? Ce zice experta noastră? Cine sunt babilonienii timpurii?”

„Sunt un popor antic, dacă într-acolo bateți,” zic eu. Habar n-am unde bate.

„Exact! Sunt un popor antic!” spune ea, iar eu sunt șocată că într-adevăr aia voia să spună. „Deci nu e vorba de o națiune. Iar babilonienii timpurii sunt primii babilonieni.”

Continuă. Predă cuvinte. Unele sunt corecte. Altele sunt aproximativ corecte. Ne zice că „mount” înseamnă „a pune sus” sau „a fixa sus” (înseamnă și „a pune sus”, și „a fixa”, dar nu e musai să fixezi sus), are niște chestii aproximative cu „cog” (dinte de la roata zimțată; dar și roată zimțată, doar că sensul ăla nu-l menționează), „cogwheel” (roată zimțată) și „gear” (ea zice „mecanism”, dar poate fi și „roată zimțată” - ce pot să zic, engleza e dubioasă). Nu o contrazic, în primul rând pentru că sunt 99% sigură că știu definiția corectă a cuvintelor ăstora, dar deformarea profesională cere să verific că am dreptate înainte să bag corectura, iar eu n-am acces la dicționar pentru că e pe telefon (telefonul e pe colțul băncii).

Ulterior o să mă prind că și-a luat cuvintele din dicționarul englez-român de pe wordreference.com, care e decent, dar are multe lacune. (O variantă mai corectă e să verifici cuvintele într-un dicționar englez-englez mai întâi. Favoritul meu e thefreedictionary.com.)

Când colegii nu știu ce vrea de la ei, profa mă pune pe mine să răspund. Uneori înțeleg ce vrea și răspunsul e simplu. Alteori formulează atât de ciudat încât mi-e greu să înțeleg ce vrea.

La final, exact înainte să ne dea drumul, ajunge la un pasaj despre o invenție a lui Leibniz.

„Ați auzit de Leibniz?”

Lumea a auzit de Leibniz, pentru că tocmai era menționat la unul dintre cursurile de matematică. Dar pentru că nimeni nu știe ce vrea profa, rezultatul e că nimeni nu știe nimic de Leibniz. Așa că profa se întoarce spre mine.

„Tu ai auzit de Leibniz?”

„Am auzit, dar nu mai știu exact care sunt ideile lui,” răspund.

„Nu exact - aproximativ.”

„Nu mai știu. Am o memorie proastă a numelor.”

„Am făcut și eu acelai masterat ca tine,” spune ea. „E clar că a scăzut mult calitatea predării.”

O să fac întotdeauna mișto de masteratul meu haotic, dar lol. S-a discutat de mulți filozofi pe acolo, iar Leibniz nu era printre favoriți. Descartes? Sigur. Montaigne? Da. Francis Bacon, sigur. Boyle, Locke? Parcă. Foucault și Derrida? Încontinuu. Leibniz? Nu mai știu.

„Pentru că… am eu memoria proastă a numelor?” zic eu.

„Nu e vorba de asta. A scăzut mult, îți spun eu. Leibniz e un filozof care a schimbat complet filozofia. Întreaga filozofie se împarte în cea de dinainte de Leibniz și cea de după.”

Dau din umeri și mă apucă râsul. Ok, Schwab, ai câștigat runda asta. Ai fi câștigat-o și mai tare dacă ai fi explicat cine era Leibniz după faza asta. Altfel, discursul cu „Filozofia se împarte în cea de dinainte și cea de după” l-am auzit și despre Kant, și despre Platon, și despre Derrida, și despre Descartes, și despre…

La o căutare scurtă pe net îmi amintesc cine e Leibniz și de unde-l știu.

Îi povestesc faza colegei de la muncă care a terminat filozofia și ea zice „Leibniz e ăla cu monadele”.

„Nu știu nimic de monade…” zic eu. „E pomenit pe la matematică. Eu îl știam ca fiind ăla care a zis că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. A făcut mișto Voltaire de el în „Candide”.”

„E și cu aia,” zice ea, apoi râde. „Și are și biscuiți cu ciocolată cu numele lui.”

Și știți ce? Sper că profa a avut o zi foarte atipică și că am judecat-o greșit și că se va dezvălui că e o persoană de treabă care a avut una dintre cele mai nefaste prime întâlniri cu studenții din istoria ei. Dar dacă nu… ar prinde bine niște Leibnizi cu ciocolată cât ne gândim filozofic ce facem cu seminare ca ăsta.