Istoria pierdută a României

Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.

…Hai să așteptăm un pic să plece cei 80% dintre cititori care au auzit subiectul și vor să plece acum. Îi înțeleg perfect. Și eu aș pleca.

Bun. Acum că suntem doar noi aici. Mi-am schimbat anumite păreri despre literatura română, dar nu neapărat în bine – doar văd lucrurile ca fiind mai interesante. Aș vrea să citesc autori vechi, dar nu pentru că îmi imaginez că ar fi foarte buni, ci pentru că îmi imaginez că ar fi o experiență.

Ce citeau românii la 1800?

Eu am studiat literatură japoneză și engleză la facultate – nu româna. În ce privește japoneza, din păcate eram prea depășită de limbă ca să pot citi în original cărțile și să pot să intru real în pâine, dar la engleză cam am habar care sunt perioadele și tendințele.

Ai literatura veche, de inspirație saxonă (alde Beowulf) care e formată din poeme epice fără rimă, dar cu aliterație și alte reguli interesante (până pe la anul 1000); apoi ai literatură medievală cavalerească, printre care povești cu regele Arthur și cavalerii mesei rotunde; cam în același timp, ai și teatru alegoric și religios (asta e până pe la 1500); apoi ai Renașterea, cu Shakespeare sau Doctor Faustus; după care ai…

În fine, prindeți ideea. O istorie lungă a literaturii, cu multe influențe, genuri, evoluții și stiluri.

Așa că, atunci când Dorin s-a întrebat ce citeau românii (și dacă citeau) înainte de Eminescu și Alecsandri – „hai să zicem pe la 1800” – am căzut pe gânduri. În literatura engleză, 1800 înseamnă aproape o sută de ani după Robinson Crusoe și Gulliver. Cam 50 de ani după Fanny Hill sau Tristram Shandy. Jane Austen trăia și urma să publice în curând. Era perioada romanelor gotice. Probabil că le găseai pe toate într-o formă sau alta, pe lângă diverse alte titluri pe care ar trebui să le caut. La noi era… La noi… hmm.

Răspunsul la întrebare nu e ușor de găsit pe internet. De fapt, tot întrebându-mă, mi-am dat seama că-mi lipsește o grămadă de context pe care îl am pentru Anglia. Știm că analfabetismul românilor era ridicat, dar cât de ridicat? Cine erau cititorii? Cine erau autorii români mai vechi? Cine erau autorii români citiți? Ce cărți străine se citeau?

Rezultatele pe Google pentru „ce citeau românii la 1800”

În cazul Angliei, găsești un puhoi de informații.  Poți de exemplu să afli și ce cărți citea Jane Austen.

Rezultatele căutării „ce citea jane austen”

Neștiind exact de unde să apuc problema pentru zona noastră, am început să caut cărți de istorie a literaturii române. Am, momentan, o întreagă colecție la dispoziție, din care am citit doar câteva, dar voi ajunge și la celelalte.

Varianta pe scurt e că, la 1800, românii în general nu prea citeau – ceea ce nu e de mirare, pentru că majoritatea erau analfabeți. Știutorii de carte tindeau să fie funcționari, boieri sau preoți mai răsăriți (preoții mai puțin răsăriți se pare că erau cam analfabeți). Dar exista posibilitatea ca textele scrise să fie citite în fața unei mulțimi de cineva știutor de carte, deci textul în sine să aibă o audiență mai mare. Și, bineînțeles, există posibilitatea să povestești o carte, deci anumite povești din cărți puteau circula și pe cale orală.

(Cititul cărților cu voce tare se practica și în Anglia, la scară destul de largă – în familie și numai.)

Textele din zona românească circulau des în manuscris. Tiparul era cunoscut de multă vreme – Diaconul Coresi a tipărit cărți încă din secolul 16 în Transilvania – dar simpla cunoaștere a tehnologiei n-a pus bazele unei mari industrii de carte. Pe cifre, în limba română s-au tipărit 1.276 de cărți între 1545-1830. Dar tipărirea s-a accelerat pe măsură ce a trecut timpul – jumătate dintre ele au fost publicate după 1800.

Oamenii educați tindeau să vorbească mai multe limbi – fanarioții vorbeau greacă, rușii erau o putere în zonă, iar la un moment dat a început să se dezvolte pasiunea pentru franceză.

De citit, din câte mă prind, se citeau cam trei tipuri de cărți: cărți străine vechi, cărți străine moderne și ce mai scriau ai noștri.

În ce privește cărțile străine vechi, circulau încă de secole. Erau traduse din slavonă, care era limba de cult prin părțile noastre, și existau sub formă de manuscris. Ceva mai recent, începuseră să traducă și din greacă. Le zic „vechi” mai ales pentru că puteau să fie traduceri și ale unor texte mai vechi de o mie de ani (chit că la noi au ajuns târziu) și pentru că în general erau rupte de realitatea cotidiană.

Printre ele erau legende religioase apocrife și romane populare:

  • Pe partea de religie, erau legende cu personaje din Biblie (de ex., cum s-a dus Eva înapoi la porțile Edenului când trăgea Adam să moară și s-a confruntat cu gorgona), ori cu diverși sfinți (Sf. Sisinie care se bate cu draci în aventuri de basm; sau o variantă de Buddha care a ajuns la noi sub forma legendei lui Varlaam și Ioasaf).
  • Pe partea de romane populare, se tradusese de exemplu un roman de ficțiune despre viața lui Alexandru cel Mare, „Alexandria”. Pare interesant și foarte fantasy – Alexandru se întâlnește cu amazoane, pigmei și nu numai. Mai erau traduse și cărți orientale („1001 de nopți”, „Sindipa”) sau „Aethiopica”, care au venit ceva mai târziu pe filieră grecească.

În ce privește cărțile străine noi, încep să apară cărțile moderne. În jur de 1800 încep să se traducă povești sentimentale franțuzești, de exemplu. Unele sunt de autori pe care i-am recunoaște și noi (Rousseau, care are o poveste despre Narcis). Altele sunt de autori care mie nu-mi sunau cunoscuți, cum ar fi Fenelon („Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise”) sau Vincent Voiture („Istoria lui Alțidalis și a Zelidei”). Iar câteva par complet obscure, de nici cercetătorii nu le-au dat de urmă.

Aici se numără și autori la care nu mă așteptam, cum ar fi englezul Alexander Pope (cu „Essay on Man”), și el tradus din franceză.

Românii noștri scriu și ei, uneori mai bine, alteori mai rău. Dacă țineți minte de la școală, existau deja cronicile vechi ale lui Miron Costin și Ion Neculce, deși nu mi-e foarte clar cât erau de citite la 1800.

În rest, se scriau poezii. Fix în 1800, Ion Budai-Deleanu scria o epopee (poem epic lung, cu poveste), „Țiganiada”, care e un text de referință. Se scria un pic de istorie, iar cei care mergeau în străinătate aveau uneori însemnări de călătorie.

Romanele sunt un gen târziu, chiar și în occident. Aveau să treacă câteva decenii până să se scrie romane și la noi. În 1844, Dimitrie Bolintineanu a scris, de exemplu, „Elvira sau amorul făr’ de sfârșit”, o carte pe care aș fi vrut s-o accesez (chit că e în chirilice), dar se pare că e disponibilă doar la cerere și încă nu mi-am luat avânt s-o cer. (Nu mă prind dacă e primul roman sau doar printre primele)

De unde m-am documentat

Probabil că vă întrebați de unde am scos toate astea. În primul rând, dragii babei, trebuie să știți că românii contemporani au uneori ideea creață de a scrie pentru ei înșiși și pentru cercul lor de 3 prieteni cu aceleași interese.

Un caz extrem e Dan C. Mihăilescu, care reușește să scrie despre memoriile femeilor în așa fel încât să vii bou și să pleci vacă. Dar stați liniștiți! Problema nu e doar a lui, ci se poate regăsi și în alte părți.

Ca să am o viziune de ansamblu asupra situației, a trebuit să citesc autori străini, care au două mari avantaje. În primul rând, standardele scrierilor academice sunt ceva mai ridicate pe la ei; în al doilea rând, nu se bazează că ceva ar fi „de la sine înțeles” sau „știut de toată lumea”. Asta înseamnă că n-a trebuit să stau cu Google în față ca să văd cine sunt persoanele și evenimentele discutate.

Românii pe care-i pomenesc mai jos sunt cei pe care am reușit să-i citesc până la capăt.

Introducere în istoria limbii și literaturii române. Klaus Bochmann, Heinrich Stiehler.Prima carte pe care am citit-o a fost „Introducere în istoria limbii și literaturii române” de Klaus Bochmann și Heinrich Stiehler (orig. 2010), tradusă și publicată la editura Cartier. Pune destul de mult accent pe dezvoltarea limbii române (ceea ce e interesant, dar nu făcea neapărat obiectul interesului meu) și este o trecere în revistă a dezvoltării limbii și literaturii române de la origini până la Herta Muller, pomenind diferite evenimente istorice.

Nu e tocmai extrem de bine cercetată, iar problemele sunt tratate din goana calului. Nu știu dacă aș recomanda-o, dar e bună dacă n-ai deloc o imagine de ansamblu și vrei să vezi cam care a fost evoluția limbii de la origini și până în prezent.

Geneza culturii române moderne. Alex Drace-FrancisCea mai recentă carte pe care am citit-o pe tema asta a fost „Geneza culturii române moderne: Instituțiile scrisului și dezvoltarea identității naționale 1700-1900 de Alex Drace-Francis (orig. 2005), tradusă excelent și publicată la editura Polirom.

Am cumpărat-o într-o doară, dar am descoperit repede că e aur pur dacă vrei să afli date exacte. Are tabele și grafice cu cărțile tipărite în Moldova, Țara Românească și Transilvania, pe ani. Are tabele cu școlile publice – câți elevi înscriși, câți promovați. Are povești și citate relevante din documentele vremii despre Academii, despre boieri, despre preoți. E foarte densă și bine documentată, dar e scrisă clar și distractiv.

Conține și mult context istoric, dar și o teză pe care eu una am cam ignorat-o pentru că nu mă interesa (legată de importanța tiparului în curentele naționaliste). Ce mi-a plăcut e că adună o grămadă de informații, unele dintre ele foarte mișto.

„Cărțile populare în literatura românească”, de N. Cartojan e interesantă. Sunt două volume, publicate în interbelic și reeditate prin anii ’70. Sunt de găsit prin biblioteci și anticariate. Sau, dacă vă ține, sunt pe Archive.org.

Cartojan scrie despre legende apocrife și cărți populare – și cum s-au preluat anumite elemente ale lor în colinde și nu numai. Primul volum este despre cărți ajunse la noi pe filieră sud-slavă, al doilea despre cărțile venite pe filieră greacă. Primul mi s-a părut mai clar și mai bine organizat, poate și pentru că autorul avea mai puțin material la îndemână și își permitea să scrie mai așezat despre el.

Structura e excelentă. Cartojan scrie o istorie scurtă a respectivei legende/cărți – de unde vine, cum s-a transmis, când a ajuns la noi. Apoi povestește despre ce e vorba în ea la origini și sub ce formă a ajuns la noi. Iar, la final, pomenește de influența ei în literatura română (ce legende au ajuns în colinde, de exemplu).

O surpriză plăcută a fost „O istorie descriptivă a literaturii române – Epoca premodernă” de Mircea Anghelescu, publicată în 2019 la editura Tracus Arte. Încă de la început, Anghelescu ne spune că vrea să facă o istorie nu a celor mai originali sau interesanți scriitori români, ci a literaturii ca fenomen.

Perfect, asta căutam și eu.

Primul capitol este despre traducerile în limba română, lucru care m-a cucerit – nu pentru că am meseria pe care o am, ci pentru că istoriile obișnuite trec repede peste influențe, de parcă literatura română s-ar fi născut de la sine putere, nenășită de nimeni. Aici, în sfârșit, se vede mai clar cum a evoluat organic treaba.

Anghelescu povestește apoi și de poezie, istorie, călătorii și teatru, cu citate ocazionale și comentarii pe margine. Cartea în sine e ca o poveste și amintește de înțepături, satire, mici răutăți și piese de teatru care se bazează pe personaje reale – inclusiv una care ar fi o cronică a unui scandal din Bârlad.

Ora de română ar putea fi interesantă

Bun. Am aflat cât de cât ce mă interesa. Precis există informații mai detaliate în alte cărți. E posibil și să-mi fi scăpat ceva sau să fi înțeles greșit pe alocuri.

Dar am aflat și foarte multe lucruri pe care nu le căutam în mod expres:

  • Românii educați tindeau cam mereu să vorbească limbi străine (deh, ocupații străine peste ocupații străine). În vremurile foarte vechi, slavona era la mare cinste. Apoi, au ajuns să se reorienteze spre greacă, ocazional spre rusă. Cu alte cuvinte, franceza a fost o dragoste târzie.
  • Cărțile aveau un aer magic. Adică unii le foloseau mai puțin la citit, mai mult pe post de talismane sau pentru a prezice viitorul.
  • Pe la 1800, boierii moldoveni mai înstăriți își permiteau să angajeze mai mulți profesori pentru copiii și rudele lor decât Academia din Iași. Prin anii 1810, la Academia din București se preda cam fără noimă și cu întreruperi.
  • Motivul pentru care tot auzim că fiii de boier plecau la studii la Paris e că la noi sistemul de educație era vai de steaua lui.
  • La începuturi nu se preda neapărat în română, ci de obicei în limbi străine.
  • Primele ziare nu făceau profit, nu prea erau citite, dar aveau prestigiu (adică intelectualitatea credea că ele influențează mult și sunt importante).
  • Studiul francezei a fost sprijinit de ruși (pentru că înainte greaca era aproape universală; franceza o știau și rușii).
  • Unii dintre oamenii secolului 19 erau foarte pasionați de ideea că vor aduce lumina învățăturii pentru a transforma poporul, dar asta nu înseamnă că toată lumea era de acord cu ei.
Poză din cartea lui Alex Drace-Francis, „Geneza culturii române moderne”.

Pe măsură ce citeam, îmi ziceam că una dintre problemele cu literatura română, așa cum e predată în școală, este chiar modul de predare. Faptul că se discută de cărți vechi nu mi se pare rău. Cum se discută despre ele, însă…

Ne lipsește contextul. Suntem în secolul 21, iar viața noastră e foarte, foarte diferită de cea din secolul 19. Ei citeau o grămadă de poezie, noi citim o grămadă de romane. Ei aveau foarte multă populație rurală, stilul nostru de viață e, dacă nu mereu urban, atunci măcar deseori modernizat. Ei trăiau între imperii care mai invadau, noi trăim într-o societate globală în care știm ce face China. Ei voiau să atragă atenția asupra României și să spună că, iată, suntem și noi un popor demn de luat în seamă cu cultură și cărți, noi avem alte criterii de relevanță.

Ce făceam noi la română (și poate ce se face și acum, nu știu, a trecut o vreme) era străbătut de elanul naționalist de bătut cu pumnii în piept. Discuțiile erau despre genii literare, luceferi ai poeziei și ceahlăi ai romanelor. Nică era copilul universal, chit că noi nu trăiam acea universalitate.

Ne comportam de parcă ne-ar fi plăcut automat cărțile respective, dar asta era o presupunere falsă. Cărțile vechi nu sunt neapărat foarte bune – sau și dacă sunt, nu sunt neapărat pe gustul nostru. Tot axându-ne pe lucrurile astea, la fel cum ne axăm pe domnitori, date și ani la istorie, pierdem din vedere cultura și societatea. Reținem nume, dar pierdem exact lucrurile care fac istoria vie. Vedem fapte mari și vârfuri, dar ideile și viețile de zi cu zi cad printre crăpături și se pierd – nu pentru că n-ar mai fi informația nicăieri, ci pentru că ne scapă din vedere și rămâne uitată.

Când eram în școală, mai auzeam ocazional că Eminescu și Creangă erau la Junimea și că Ion Creangă mai spunea povești porcoase. Sau auzeam de faptul că „Baltagul” a fost scris în două săptămâni. Sau că „Pădurea spânzuraților” a fost scrisă pe baza unor evenimente reale din familia lui Liviu Rebreanu. Motivul pentru care am reținut mulți dintre noi lucrurile astea e că sunt interesante pentru noi – ne creează un context, o imagine a epocii, ne spun ceva relevant pentru noi azi.

Literatura română nu a fost creată în vid. Istoria ei e legată de istoria ideilor, de societate, de evenimente majore, de presupunerile și posibilitățile autorilor.

Se poate mult mai mult decât se face acum. Putem să scriem o istorie a literaturii române care să ne placă, chiar dacă nu ținem neapărat la cărțile din programă.

Informații și povești

Și că tot vorbim de lucrurile astea.

Mi se pare că putem schimba radical modul în care ne privim ca țară. Momentan, trăim cu un „trecut glorios” pe care nu prea îl resimțim în viața de zi cu zi. Chiar dacă acceptăm că strămoșii noștri erau eroi, ne e clar că noi nu suntem. Ori ne detașăm de trecut, ori ne lăsăm complexați de el și ne vedem ca pe niște „decăzuți”.

Dar istoria la care ne raportăm acum poate fi schimbată, fără a fi falsă. Putem schimba tonul. Nu e necesar să ne raportăm mereu doar la Ștefan cel Mare, la vitejie și la genii. Putem să alege să ne desprindem de discursul eroic. Informațiile istorice rămân aceleași, dar ele pot fi reconfigurate pentru a spune alte povești.

După cum ziceam mai sus, strămoșii noștri (cei educați, barem) tindeau să vorbească limbi străine. Învățau în altă limbă decât româna și amestecau cuvinte străine în limba de zi cu zi. Făceau lucrurile heirupist, îi lingușeau pe cei aflați la putere ca să obțină posturi și avantaje personale. Uneori, cei care ar fi trebuit să fie învățați erau vai de capul lor.

Nu sună familiar? Da, poate că ei știau franceză și noi știm engleză. Poate că lingușeala era o aptitudine mai vitală în condițiile ocupațiilor. Dar problemele lor ne sunt familiare. Poleiala de cultură. Cei aflați la putere care fură și nu știu ce fac. Răsucirea culturală după cine e mai tare și mai influent în jurul nostru. Autoritățile care nu prea fac lucrurile cum trebuie. Diferența nu e mare.

La prima vedere, poate părea că susțin veșnica lamentație că suntem nașpa. Poate că prima reacție e să dau impresia că suntem ratați și am fost mereu. Că noi, la fel ca strămoșii noștri, ne zbatem, nu facem lucrurile cum trebuie și renunțăm la o parte din identitatea noastră de dragul străinilor.

Dar pe de altă parte, văd și ceva înălțător aici.

Românii de odinioară, cum erau ei de dezbinați politic și incompetenți, au reușit să-l aducă pe Cuza la putere și să unească Moldova și Țara Românească. Apoi, ei au găsit un domnitor străin acceptabil pentru România. Sistemul de educație falit și mereu pe butuci a început, cu greu, să miște. Cu toate hârtoapele, a dat un Maiorescu, un Creangă, un Eliade, un Ionescu. Franceza a venit și a plecat – la fel ca slavona și greaca înaintea ei – fără ca româna să dispară.

În ciuda multor obstacole, lucrurile au evoluat. Dacă la mijlocul secolului 19 nu eram o mare putere culturală, după o vreme de pus osul la treabă (chiar și moduri nu foarte strălucite) au început să se vadă totuși rezultate. Au existat folcloriști care au strâns basme și legende pe baza unor chestionare. Au existat un Brâncuși, un Eugen Ionescu, un Eliade care au ajuns renumiți la nivel mondial. Dacă nu mă înșel, România era la un moment dat oarecum o putere în zonă.

Dar și făcând abstracție de nume mari, lucrurile au tot mers înainte, pic cu pic, boacănă cu boacănă. Poate că puterea noastră nu constă în eroism, ci în adaptabilitate. Nu în fermitatea brazilor, ci în mlădierea ierburilor, care se pleacă, dar nu se rup. Suntem capabili să preluăm de la alții și să rămânem noi. Să găsim o portiță prin care să obținem ce vrem.

Nu e o identitate la fel de impresionantă și covârșitoare ca cea eroică și strălucită, dar nu e una de lepădat. Poligloți, adaptabili, rezistenți, șireți, făcând pași mici tot înainte – parcă e o imagine cu care te poți împăca mai ușor și lucrând la corporație.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.