Cărțile săracilor (și nemernicilor) de-acum un secol jumate

Mai demult, într-o librărie din București, mi-au picat ochii pe o colecție de cărți horror, de mister și supranaturale de la Wordsworth, printre care era și „Varney, the Vampyre” de James Malcolm Rymer.

Eram încărcată cu o grămadă de alte cărți, așa că n-am luat-o, dar titlul de „Varney, vampirul” mi-a rămas în minte. Ulterior, am căutat-o pe net să văd cine a putut veni cu astfel de idee și am aflat că a fost publicată în 1846-1847, în Londra. Fiind atât de veche, am putut s-o descarc gratuit de pe Gutenberg. 

„Varney, the Vampire” e o carte de consum din epoca victoriană, publicată pentru clasele de jos și fără pretenția de a avea calități literare. A fost scrisă de un autor plătit cu o sumă mică pe cuvânt, tipărită de o editură care voia să facă bani și cumpărată de mulțimi care voiau entertainment ieftin. Era ceea ce se numește un penny dreadful – o poveste de groază pentru un preț de nimic.

Destul de puține cărți de consum ca „Varney” sunt ușor de găsit azi – chiar și varianta de „Varney” descărcată de mine se întrerupe brusc, la jumătate. Cărțile mari au rămas și sunt disponibile ușor, dar cele multe și mărunte care odată împânzeau Londra au cam dispărut.

Pe scurt, despre alfabetizarea maselor

Secolul 19 era o perioadă de schimbări. Industrializarea deschidea noi perspective, iar iluminismul francez crease noi mentalități. Încet-încet, filantropii și misionarii religioși au început să vadă educația ca fiind importantă pentru mase. Mai multe, credeau că ar putea rezolva toate problemele, așa că au început s-o ofere săracilor. 

Mai exact, îi învățau să citească, să scrie și alte lucruri de bază – să ne înțelegem, săracii din secolul 19 nu aveau școli și nici materii oficiale.

La începutul secolului 19, deja găseai din ce în ce mai mulți oameni din straturile de jos ale societății care să știe să citească – lucrători prin fabrici, de exemplu. Dar ce să citească? Pentru că degeaba buchisești, dacă n-ai nimic de buchisit, iar cărțile și ziarele nu erau pe toate drumurile.

Așa au început să apară bibliotecile. Bisericile, magazinele de tutun și cafenele au început să cumpere cărți și să le pună la dispoziția celor care le frecventau. Da, cafenele! Tot felul de produse se ieftineau rapid iar prețul cafelei a scăzut de la un șiling la trei sau chiar un peni – o să revin imediat cu explicații despre ce înseamnă sumele astea, dar ideea e că localurile au ajuns foarte populare. Îți permiteau să vii cu mâncarea de acasă, așa că puteai să mergi la o cafenea în pauza de prânz, să bei o cafea, să mănânci și să citești.

În plus, cu un pic de ajutor din partea invențiilor în materie de tehnologie, s-a ieftinit mult și tiparul. În curând, a devenit posibil să li se și vândă cărți muncitorilor săraci, iar micii întreprinzători s-au pus serios pe treabă prin anii 1830.

Ziceam mai sus că făcătorii de bine voiau să educe populația, așa că primele reviste ieftine au fost săptămânale ca „Chambers’s Edinburgh Journal” și „The Penny Magazine”, care aveau prețul de un peni (da, așa-i zice în română la penny). Erau ceea ce a fost pe vremuri la noi „Atlas magazin” – găseai acolo tot felul de informații despre animale, geografie, cum se fac anumite obiecte, curiozități. Erau reviste educative, iar treaba a mers la început („The Penny Magazine” se vindea în 200.000 de exemplare în primele luni), dar pentru că textele erau destul de grele și plicticoase, n-a durat mult până când clienții au început să-și dorească și altceva.

Ce și cu cât se vinde?

Poate vă întrebați de ce citeau victorienii despre geografie și nu despre știri, dat fiind faptul că politica e totuși un subiect de interes, indiferent din ce clasă socială și epocă faci parte.

Ei bine, existaseră câteva tentative, dar se pare că oamenii săraci care au acces la tipar vor să-i incite pe cei din jurul lor să răstoarne ordinea socială și să nu mai fie săraci. Cine s-ar fi gândit? Așa că mai-marii țării au băgat o taxă suplimentară pentru orice publicație care raporta știrile. Nu neapărat un pumn în gură, dar ceva care să-i facă pe neaveniți să tacă.

Așa că învățăturile enciclopedice n-au putut fi înlocuite de politică, iar ziarele au început să caute alte puncte de atracție – de exemplu, ficțiune. Prețul a rămas tot la un peni, care era o sumă accesibilă pentru mulți. 

Dar tot vorbesc eu aici de „un peni”, de „șilingi” și de alte unități monetare dubioase. Sistemul era… complex. În Anglia victoriană ai așa:

  • peni: o monedă relativ mică, ce se împarte în 4 farthings;
  • farthing: o monedă atât de mică încât nici n-are traducere oficială în română;
  • șiling: o monedă de 12 peni;
  • liră: o monedă de 20 de șilingi, adică 240 de peni;
  • guinee: o monedă de o liră și un șiling, deci 252 de peni. De ce? Pentru că englezii sunt nebuni, bănuiesc.

Sistemul ăsta super-complicat a fost eliminat din 1961, când Marea Britanie a trecut la „o liră face o sută de peni”. 

Cu diverse calculatoare online, am ajuns la concluzia că un peni de la 1840 valora aproximativ 1,3-1,5 lei de azi. Deci ai așa:

  • peni: 1,3-1,5 lei, cumperi o revistă;
  • farthing: 0,3-0,4 lei;
  • șiling: 15-18 lei;
  • liră: 300-360 lei;
  • guinee: 330-380 lei;

Câștiguri pe săptămână: 

  • meșteșugar bun angajat timp de 5 zile: o liră, deci 300-360 de lei;
  • vânzător de succes de fructe, legume și pește care mergea din casă-n casă: câștigurile din 1850, cu o monedă mai depreciată, erau de cam 14 șilingi și 6 peni în medie pe săptămână, în funcție de anotimp (asta am luat-o din „London Labour and the London Poor”, secțiunea „Of the Earnings of Costermongers”), echivalentul la 230-250 de lei;

Se putea și mai rău. În 1858, găseai oameni care întrețineau o familie din 10 șilingi pe săptămână, adică jumătate de liră, adică 120 de peni. Deci cam 150-180 de lei. (Referință: James 115 – revin cu referința asta)

Costuri:

  • un peni (1,5-1,8 lei): un număr de revistă sau o cafea ieftină sau o legătură de ridichi sau 2 portocale sau vreun kil de cartofi. (Da, știm prețurile de pe vremea aia datorită lui Henry Mayhew (1812-1887), care a făcut enorm de multă cercetare pe teren despre săracii din Londra). Cu alte cuvinte, puteai cumpăra ceva cu o monedă de-asta, dar nu era un capăt de țară.
  • romanele obișnuite: prima ediție în care se vindea de obicei un roman în 1845 avea trei volume, care costau împreună o guinee și jumătate (Dalziel 79, revin și cu asta). Adică 378 de peni, dacă n-am calculat aiurea. Adică mai mult decât câștiga un muncitor în 5 zile. Adică nu chiar 500 de lei, dar pe-acolo.

Să nu vă mai aud că e cartea scumpă în România…

  • Prin 1846 au început să fie scoase cărți mult mai ieftine, care costau 2 șilingi sau 2 șilingi jumate. Adică ori 24 de peni, ori 30 de peni – pe la 40-50 de lei, un pic mai scumpe decât cele de pe la noi de acum, dar mai la îndemâna oricui.

Routledge, o editură care mai există și azi și care are un anumit prestigiu, a fost creată cam atunci, iar volumele lansate erau vândute prin gări, ca să aibă oamenii ce face pe tren.

Dezvoltarea literaturii ieftine

Dar ca să ne întoarcem la literatura publicată în numere săptămânale. După ce afaceriștii cu fler au văzut oamenii vor ficțiune, au început să le dea așa ceva. Unii și-au păstrat articolele de cunoștințe generale, dar au strecurat printre ele povestiri, iar alții au venit cu ideea de a publica capitole din povești ca pe reviste: numere individuale, ușor de cumpărat.

Așa s-au republicat romane vechi, cum ar fi cele ale lui Walter Scott, printre care și „Ivanhoe”. S-au piratat cărți scrise prin străinătate (de exemplu, prin America). Și s-au plagiat alte cărți din Londra care se scriau atunci, dar erau publicate mai scump.

Era perioada în care s-a lansat Charles Dickens sub pseudonimul „Boz”, dar era un autor scump. Capitolele lui se vindeau la 1 șiling, deci 12 peni, deci peste 10 lei de azi. Primul lui roman, „Documentele postume ale clubului Pickwick” a avut un succes nebun și a fost plagiat rapid de un individ, „Bos”, care i-a copiat în mare personajele și firul narativ într-o poveste cu capitole de un peni bucata. S-a lăsat cu scandal și târât prin tribunale, dar degeaba. Iar când Dickens a publicat „Oliver Twist”, a fost plagiat de Poz cu „Oliver Twiss”.

Dar la un moment dat, cei care publicau capitole ieftine și-au dat seama că pot să nu plagieze, ci să vină cu idei noi. Au găsit rapid scriitori de duzină care să producă la foc rapid literatură fără pretenții. La început, îi plăteau cu 10 șilingi pe număr (150-180 de lei), sumă ce a scăzut la 5 șilingi și 9 peni după vreun deceniu (James 33).

La prețurile astea, scriitorii mai lenți de-abia subzistau, dar cei prolifici o duceau binișor sau chiar bine – James Malcolm Rymer, care se spune că ar fi scris vreo zece serii în același timp, avea o avere de vreo 8000 de lire când a murit.

(Încă un lucru care costa un peni: pe vremea când era jurnalist, Charles Dickens era plătit cu 1 peni pe linie pentru articole, deci tot la limita subzistenței.)

Evident, când ești plătit puțin și primești aceeași sumă indiferent de calitate, nu stai să te chinui prea mult. Poveștile erau deseori lungite artificial cu dialoguri fără rost și scene repetitive, iar firele narative se pierdeau sau se încurcau.

În lumea lui Varney, vampirul

Ziceam la început că am citit „Varney, the Vampyre”. Am reușit să dau și de a doua jumătate a cărții pe internet și am descoperit un roman interminabil, mai lung decât orice carte de Dickens, mai lung chiar și decât „Război și pace”. Era un fel de „Tânăr și neliniștit” al vremurilor lui, care mergea înainte pentru că avea suficient succes încât să fie profitabil. Un fel de „Mort și neliniștit”.

BAU!

Lungimea, însă, nu e singura problemă a cărții. Inconsecvența se simte.

Autorul pornește la drum cu o mână de personaje, iar de unul dintre ele uită după vreo 40 de capitole. Dacă la început personajele principale erau doi frați și o soră, după o vreme sora mai are doar un frate și nimeni nu-și mai amintește de al doilea. 

Apoi, la începutul poveștii, Varney e clar vampir – chiar din prima scenă încearcă să sugă niște sânge. Pe măsură ce povestea se dezvoltă, însă, pare mai degrabă să fie un pungaș nobil care doar se preface că e vampir ca să pună mâna pe o grămadă de bani. În a doua jumătate a cărții, redevine un vampir get-beget.

Pe tot parcursul cărții, autorul uită de puncte-cheie din poveste, îi creează lui Varney o istorie care nu prea are logică dacă o pui cap la cap, iar episoadele se tot repetă. Universul nu e prea dezvoltat și se contrazice, vampirii ba sunt creați de alți vampiri, ba au ajuns vampiri din cauza păcatelor comise în timpul vieții. Am scris un rezumat pe Goodreads, în engleză, în caz că vrea careva detalii.

Probabil că e o problemă comună în epocă – la fel cum foarte puțini stau să urmărească un serial interminabil de mii de episoade de la cap la coadă, fără întreruperi, probabil că nu mulți stăteau să citească toate capitolele cărților în mod repetat. Dacă dispare un personaj care nu sărea în ochi, probabil că nu-și mai amintesc mulți de el. Dacă publici din nou o idee mai veche după doi ani, cine și-o mai amintește?

Dar nu e de mirare atunci că majoritatea romanelor de un peni sunt aproape necunoscute acum – cu mici excepții ca bărbierul Sweeney Todd. Chiar și așa, la vremea lor, seriile gen „The Mysteries of London” de George Reynolds  erau cam la fel de cumpărate ca cele ale lui Dickens – cam pe la 30,000-40,000 de numere vândute săptămânal. (sursă Dickens, sursă Reynolds) Bine, Dickens vindea pe urmă destul de multe cărți cu totul, în volum, lucru care probabil că înseamnă că ar fi câștigat până la urmă premiul de popularitate.

O, nu, cărțile slabe prostesc poporul!

Normal, dacă prostimea se distrează prea bine cu niște povești de o calitate îndoielnică, oamenii care se consideră superiori se revoltă ca Pleșu la „Despacito”. De la sfârșitul anilor 1840 și până la mijlocul anilor 1850, diverși indivizi și diverse grupări au început să cârâie că săracilor li se bagă doar prostii în cap prin literatură. Unii au început să-și publice propriile reviste moralizatoare doar cu lucruri utile (sau utile pentru suflet), dar s-au trezit că nu prea aveau public, așa că au început să bage și povestiri frumoase ca să atragă săracii de partea lor.

Bine, zic „povestiri frumoase”, dar în cazul celor care voiau să cucerească sufletele săracilor și să le ducă în rai prin puterea religiei, era vorba de povestiri moralizatoare și nerealiste. De exemplu, copii muribunzi care le citesc adulților texte religioase și îi convertesc la dreapta credință înainte să moară. Sau femei pline de viață care se convertesc, se întorc spre lume interioară și mor de tinere din dorința de a ajunge la Dumnezeu mai repede. Știți voi. Povești de suflet.

În zona mai puțin morbido-religioasă, au început să apară publicații ieftine care se recomandau ca fiind pentru întreaga familie – de exemplu, Dickens a pornit „Household Words” (preț: 2 peni) în care erau atât articole de interes general, cât și literatură (romanul lui, „Hard Times” a fost publicat așa, dar i-a publicat și pe Wilkie Collins și Elizabeth Gaskell, printre alții).

Dar crizele ca asta nu țin mult. Lumea obosește să tot fie educată cu falsitate, mai ales dacă e adultă și responsabilă. De pe la mijlocul anilor 1850 încolo, lucrurile s-au relaxat. Romanele la un peni au continuat să existe, dar s-au orientat spre un public mai tânăr – ceea ce a dus la o altă criză moralizatoare la finalul secolului, de data asta de îngrijorare pentru tineri. Se spunea atunci că literatura violentă, de proastă calitate, face băieții să devină violenți din dorința de a imita haiduci și alți indezirabili, deci romanele duc la infracționalitate ridicată.

Dacă ideea asta sună cunoscut, e pentru că la fel zice lumea acum despre jocurile video și a zis și despre benzile desenate. De fapt, una dintre cărțile pe care le-am citit pentru documentarea despre romanele penny dreadful era scrisă în anii ’50 și bătea apa în piuă despre entertainmentul „actual” groaznic. Mai țineți minte cărțile și filmele groaznice din anii ’50 care ne-au prostit părinții și bunicii? Da, nici eu.

În plus, o colegă îmi spunea că, pe la 1750, morala publică se revoltase împotriva romanelor gotice, pentru că femeile ajunseseră să citească în loc să se ocupe cu chestii utile, oricare ar fi alea. Iar de la orele de literatură din facultate îmi amintesc că, în 1580, Philip Sydney scria „The Defence of Poesy”, apărând ficțiunea de acuzația că ar corupe spiritele și ar face oamenii mai slabi.

Încep să mă întreb dacă a fost vreo epocă în care să le convină oamenilor entertainmentul contemporan.

În fine, tot acest articol a pornit de la faptul că m-a întrebat cineva ce este un „penny dreadful” (în afară de un serial TV de pe Netflix), dacă într-adevăr costa un peni în epocă și ce înseamnă un peni, de fapt. Am căutat articole scurte pe net care să lămurească problema, dar n-am găsit. 

De aceea, cam tot ce am povestit aici și nu are link către altă sursă a fost luat din două cărți de pe Questia:

  • „Fiction for the Working Man, 1830-1850: A Study of the Literature Produced for the Working Classes in Early Victorian Urban England” de Louis James, publicată în 1963; și
  • „Popular Fiction 100 Years Ago: An Unexplored Tract of Literary History” de Margaret Dalziel, publicată în 1957.

Dalziel e o tipă care judecă mult, dar are informații interesante, iar Louis James are momente în care e plictisitor cu spume, dar are și el informații interesante. Nu neapărat că le recomand, dar dacă e cineva preocupat de problemă, astea sunt sursele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.