Cărțile săracilor (și nemernicilor) de-acum un secol jumate

Acum ceva vreme eram prin Antic Ex Libris (rețeaua de librării cu cărți la reduceri enorme din București) și mi-au picat ochii pe colecția de cărți horror/mister/supranaturale de la Wordsworth, unde am văzut titlul „Varney, the Vampyre”.

Normal că mi-a rămas în minte. Varney Vampirul e un nume groaznic, pacă scos din imaginația unui adolescent. Eram și-așa încărcată cu o grămadă de alte volume, așa că am descărcat cartea de pe Gutenberg. A fost publicată în 1846-1847, deci a ieșit din copyright de vreo sută de ani.

Ce nu știam când am făcut asta e cât de puține cărți de consum de genul ăsta sunt disponibile online – chiar și Varney e disponibil doar pe jumătate pe site-ul respectiv, lucru pe care aveam să-l descopăr abia ceva mai târziu.

Mijlocul secolului 19 era o perioadă destul de interesantă. De câteva zeci de ani, persoanele preocupate de filantropie și muncă religioasă începuseră să vadă educația ca fiind o chestie importantă în viața oamenilor, așa că de-a lungul timpului ajunseseră să facă din ce în ce mai multe ca să educe săraci, în ideea că asta ar rezolva cumva toate problemele. Mai exact, îi învățau să citească, să scrie și alte lucruri de bază – să ne înțelegem, nu aveau școli și nici materii oficiale.

La începutul secolului 19, deja găseai din ce în ce mai mulți oameni din straturile de jos ale societății (lucrători prin fabrici, de exemplu) care știau un pic să citească. Dar ce să citească? Pentru că degeaba buchisești, dacă n-ai nimic de buchisit, iar cărțile și ziarele nu erau pe toate drumurile, ca acum.

Cererea fiind din ce în ce mai mare, au început să apară bibliotecile ca ciupercile după ploaie: pe la biserici, pe la magazinele de tutun, prin cafenele. Da, cafenele – localurile de genul ăsta au început să fie foarte populare după ce a scăzut prețul cafelei (de la un șiling la trei sau chiar un peni, revin imediat cu explicații despre cât înseamnă asta). Îți permiteau să vii cu mâncarea de acasă, așa că puteai să mergi acolo în pauza de prânz, să mergi acolo, să bei o cafea, să mănânci ce-ți adusesei de acasă și să citești dintr-o carte.

În plus, cu un pic de ajutor din partea invențiilor în materie de tehnologie, s-a ieftinit mult și tipărirea – așa că a început să devină posibil să li se și vândă cărți oamenilor ăstora, iar micii întreprinzători s-au pus serios pe treabă prin anii 1830.

Dacă țineți minte, ziceam mai sus că făcătorii de bine voiau să educe populația, așa că primele reviste ieftine au fost săptămânale ca „Chambers’s Edinburgh Journal” și „The Penny Magazine”, care aveau prețul de un peni (da, așa-i zice în română la penny). Erau un fel de „Atlas magazin”, dacă mai țineți minte revistele alea – găseai acolo tot felul de informații despre animale, geografie, cum se fac anumite obiecte, curiozități. Erau reviste educative, iar treaba a mers la început („The Penny Magazine” se vindea în 200.000 de exemplare în primele luni), dar pentru că textele erau destul de grele și plicticoase, n-a durat mult până când clienții au început să-și dorească și altceva.

Poate vă întrebați dacă n-ar fi mers ceva gen ziare de știri, dat fiind faptul că politica e totuși un subiect de interes, indiferent din ce clasă socială faci parte. Chestia e că existaseră câteva tentative, dar tonul lor general era „hai să răsturnăm ordinea socială”, așa că cei de la vârf au băgat o taxă suplimentară pentru orice publicație care raporta știrile. Nu neapărat un pumn în gură, dar ceva care să-i facă pe neaveniții săraci să tacă.

Revistele pur enciclopedice au fost înlocuite încetișor de altele care aveau și alte lucruri de oferit (de exemplu, ficțiune). Costau tot un peni și ele, o sumă pe care foarte mulți și-o puteau permite.

Și că tot vorbim de „a-ți permite”, hai să vorbim de bani. În Anglia victoriană, un peni e o monedă relativ mică, care se poate împărți în 4 farthings, niște monede așa de mici că nici n-au traducere oficială în română. 12 peni fac un șiling. 20 de șilingi fac o liră. Cu alte cuvinte, într-o liră ai 240 de peni. O liră și un șiling fac o guinee. De ce? Pentru că englezii sunt nebuni, bănuiesc.

Sistemul ăsta super-complicat a fost eliminat din 1961, când Marea Britanie a trecut la „o liră face o sută de peni”.

Cu diverse calculatoare online, am ajuns la concluzia că un peni de la 1840 valora aproximativ 1,3-1,5 lei de azi. Pentru context, cu o liră veche puteai angaja un meșteșugar bun timp de 5 zile (adică te costa 312 de lei de azi). Pentru cei care mergeau să vândă fructe, legume și pește din casă-n casă (și se pricepeau la treaba asta), câștigurile din 1850 erau de cam 14 șilingi și 6 peni în medie pe săptămână, variind în funcție de anotimp (asta am luat-o din „London Labour and the London Poor”, secțiunea „Of the Earnings of Costermongers”). În 10 ani se mai apreciase un pic moneda, dar nu cu mult, așa că oamenii ăștia câștigau echivalentul la 230-250 de lei de azi.

Se putea și mai rău. În 1858, găseai oameni care întrețineau o familie din 10 șilingi pe săptămână, adică jumătate de liră, adică 120 de peni. (James 115 – revin cu referința asta)

Deci ce puteai cumpăra de un peni, în afară de un număr de revistă? O cafea ieftină sau o legătură de ridichi sau 2 portocale sau vreun kil de cartofi. (Da, știm prețurile de pe vremea aia datorită lui Henry Mayhew (1812-1887), care a făcut enorm de multă cercetare pe teren despre săracii din Londra). Cu alte cuvinte, puteai cumpăra ceva cu o monedă de-asta, dar nu era un capăt de țară.

Romanele obișnuite erau groaznic de scumpe. Prima ediție în care se vindea de obicei un roman în 1845 avea trei volume, care costau împreună o guinee și jumătate (Dalziel 79, revin și cu asta). Adică 378 de peni, dacă n-am calculat aiurea. Adică mai mult decât câștiga un muncitor în 5 zile. Adică nu chiar 500 de lei, dar pe-acolo.

Să nu vă mai aud că e cartea scumpă în România…

De-abia prin 1846 au început să fie scoase cărți mult mai ieftine, care costau 2 șilingi sau 2 șilingi jumate. Adică ori 24 de peni, ori 30 de peni – pe la 40-50 de lei, un pic mai scumpe decât cele de pe la noi de acum, dar mai la îndemâna oricui. Routledge, o editură care mai există și azi și care are un anumit prestigiu, a fost creată cam atunci, iar volumele lansate erau vândute prin gări, ca să aibă oamenii ce face pe tren.

Dar ca să ne întoarcem la literatura publicată ieftin, în numere săptămânale. După ce s-au prins persoanele cu fler pntru afaceri că oamenii vor ficțiune, au început să le dea așa ceva – fie publicând povestiri printre sfaturile despre cum să coși frumos, fie publicând câte un capitol dintr-o carte separat.

Așa s-au republicat romane vechi (cele ale lui Walter Scott, de exemplu – „Ivanhoe”, dar nu numai), s-au piratat cărți scrise prin străinătate (prin America, de ce nu?) și s-au plagiat alte cărți care se scriau atunci și care erau mai scumpe.

Charles Dickens a început și el să publice romane în serial, dar vindea capitolul la 1 șiling, deci 12 peni. Și-a scris primul roman, „Documentele postume ale clubului Pickwick” sub pseudonimul „Boz”. A avut un succes nebun, așa că evident că a fost plagiat până i-a ieșit pe nas. Cineva cu pseudonimul „Bos” i-a copiat personajele și firul narativ și a scris o serie nu chiar identică, dar nici prea diferită, pe care a publicat-o în numere de un peni bucata. S-a lăsat cu scandal și târât prin tribunale, dar degeaba. Apoi, spre disperarea lui Dickens, a pățit relativ același lucru cu „Oliver Twist”, care s-a transformat în „Oliver Twiss” de Poz.

Dar la un moment dat, cei care publicau cărți la 1 peni numărul și-au dat seama că pot scoate și lucruri noi, așa că au căutat scriitori de duzină care să producă literatură fără pretenții la volum mare. La început, îi plăteau cu 10 șilingi pe număr, sumă ce a scăzut la 5 șilingi și 9 peni după vreun deceniu (James 33). Scriitorii mai lenți de-abia subzistau la prețurile astea, cei prolifici o duceau binișor sau chiar bine – James Malcolm Rymer, care se spune că ar fi scris vreo zece serii în același timp, avea o avere de vreo 8000 de lire când a murit.

(Încă un lucru care costa un peni: pe vremea când era jurnalist, Charles Dickens era plătit cu 1 peni pe linie pentru articole, deci tot la limita subzistenței.)

Evident, când ești plătit puțin și primești aceeași sumă indiferent ce ai face, nu stai să te chinui prea mult. Poveștile erau deseori lungite artificial cu dialoguri fără rost și scene repetitive, iar firele narative se pierdeau sau se încurcau.

Astfel, „Varney, the Vampyre”, de care ziceam la început, a ajuns să fie mai lung decât orice roman de Dickens și mai lung chiar decât „Război și pace”. Era un fel de „Tânăr și neliniștit” al vremurilor lui, care mergea înainte pentru că avea suficient succes încât să fie profitabil. Ca să zicem așa, era un fel de „Mort și neliniștit”.

BAU!

Lungimea nu e singura problemă a cărții – nu că m-ar deranja neapărat cărțile lungi. Autorul uită de un personaj după vreo 40 de capitole (un personaj din cele vreo 10, să ne-nțelegem). La începutul poveștii, Varney e clar vampir, ca apoi să pară mai degrabă a fi un pungaș nobil care doar se preface că e vampir ca să pună mâna pe o grămadă de bani; iar în a doua jumătate a cărții, e tratat ca un vampir get-beget. Autorul uită de puncte-cheie din poveste, îi creează lui Varney o istorie care nu prea are logică dacă o pui cap la cap, iar episoadele se repetă din nou și din nou. Universul nu e prea dezvoltat, vampirii ba sunt creați de alți vampiri, ba au ajuns vampiri din cauza păcatelor comise în timpul vieții. Am scris un rezumat pe Goodreads, în engleză, în caz că vrea careva detalii.

Cu alte cuvinte, nu e de mirare atunci că majoritatea romanelor de un peni sunt aproape necunoscute acum – cu mici excepții ca bărbierul Sweeney Todd – dar la vremea lor, seriile gen „The Mysteries of London” de George Reynolds
(NU „Misterele Londrei” de la noi din librării, care e scrisă de un francez) erau cam la fel de cumpărate ca cele ale lui Dickens – cam pe la 30,000-40,000 de numere vândute săptămânal. (sursă Dickens, sursă Reynolds) Bine, Dickens vindea pe urmă destul de multe cărți cu totul, în volum, lucru care probabil că înseamnă că ar fi câștigat până la urmă premiul de popularitate.

Normal, dacă prostimea se distrează prea bine cu niște povești de o calitate îndoielnică, oamenii care se consideră superiori se revoltă ca Pleșu la „Despacito”. De la sfârșitul anilor 1840 și până la mijlocul anilor 1850, diverși indivizi și diverse grupări au început să cârâie că săracilor li se bagă doar prostii în cap prin literatură. Unii au început să-și publice propriile reviste moralizatoare doar cu lucruri utile (sau utile pentru suflet), dar s-au trezit că nu prea aveau public, așa că au început să bage și povestiri frumoase ca să atragă săracii de partea lor.

Bine, zic „povestiri frumoase”, dar în cazul celor care voiau să cucerească sufletele săracilor și să le ducă în rai prin puterea religiei, era vorba de povestiri moralizatoare și nerealiste, cum ar fi cele cu copii care le citesc adulților texte religioase și îi convertesc la dreapta credință înainte să moară de mici. Sau cele cu femei pline de viață care se convertesc, se întorc spre lume interioară și mor de tinere din dorința de a ajunge la Dumnezeu mai repede. Știți voi. Povești de suflet.

În zona mai puțin morbido-religioasă, au început să apară publicații ieftine care se recomandau ca fiind pentru întreaga familie – de exemplu, Dickens a pornit „Household Words” (preț: 2 peni) în care erau atât articole de interes general, cât și literatură (romanul lui, „Hard Times” a fost publicat așa, dar i-a publicat și pe Wilkie Collins și Elizabeth Gaskell, printre alții).

De pe la mijlocul anilor 1850 încolo, a trecut criza moralizatoare. Romanele la un peni au continuat să existe, dar au început să se orienteze spre un public mai tânăr, ceea ce a dus la o altă criză moralizatoare la finalul secolului, în care se susținea că literatura violentă, de proastă calitate, face băieții să devină violenți, pentru că imită haiducii și alte persoane indezirabile, așa că ajung să săvârșească tot felul de crime.

Dacă ideea asta sună cunoscut, e pentru că la fel zice lumea acum despre jocurile video și a zis și despre benzile desenate. De fapt, una dintre cărțile pe care le-am citit ca să aflu tot ce scriu prin articol vorbea de entertainmentul groaznic de la vremea respectivă – adică din anii 1950. În plus, o colegă îmi spunea că pe la 1750, morala publică se revoltase împotriva romanelor gotice, pentru că le citeau femeile în loc să se ocupe cu chestii utile, oricare ar fi alea. În 1580, Philip Sydney scria „The Defence of Poesy”, pentru că literatura era și ea acuzată că ar corupe spiritele și ar face oamenii mai slabi.

Încep să mă întreb dacă a fost vreo epocă în care să le convină oamenilor entertainmentul contemporan.

În fine, tot articolul a pornit de la faptul că m-a întrebat cineva ce era un „penny dreadful” (în afară de un serial TV de pe Netflix), dacă costa într-adevăr un peni și cât însemna asta oare. Moment în care am constatat că e greu să găsești informații foarte clare despre subiect într-un singur articol.

De aceea, cam tot ce am povestit aici și nu are link către altă sursă a fost luat din două cărți care sunt pe Questia, „Fiction for the Working Man, 1830-1850: A Study of the Literature Produced for the Working Classes in Early Victorian Urban England” de Louis James, publicată în 1963 și „Popular Fiction 100 Years Ago: An Unexplored Tract of Literary History” de Margaret Dalziel, publicată în 1957. Dalziel e o tipă care judecă mult, dar are informații intresante, iar Louis James are momente în care e plictisitor cu spume, dar are informații interesante.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.