„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”.
Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările.
Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa.
Săptămâna asta am recomandat mai mult cărți fantasy care au avut și continuă să aibă un impact în genurile lor. Unele sunt mai cunoscute pe la noi, altele nu. Închei săptămâna recomandând seria mea favorită de benzi desenate, care e și foarte influentă, foarte cunoscută: „The Sandman”, de Neil Gaiman.
Angela Carter e o scriitoare destul de ciudată – uneori reinterpretează basme, alteori scrie un fel de realism magic straniu. În „Magazinul magic de jucării”, totul e straniu.
Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine.
J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen.
Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi.
La un moment dat, când eram mai tânără și nu știam foarte multe despre lume, mi-am zis că aș vrea să citesc tooaaaaate cărțile despre regele Arthur și cavalerii lui. Ceea ce e destul de amuzant când îți dai seama că până și lista de povești arthuriene din secolele 6-16 e mai lungă decât te-ai aștepta, așa că m-am lăsat repede de plan.
Există un motiv pentru care vreau, încet-încet, să fac rost de toată seria Discworld a lui Terry Pratchett în format fizic, chit că are 41 de volume. Știți pasiunea aia de care râde lumea, de a avea o bibliotecă frumoasă? Ei bine, ăla-i motivul.