Acest blog a devenit prea serios în ultima vreme, așa că am căutat cea mai non-serioasă carte pe care o am în arsenal. Nu e „Vreme ciudată la Tokio”, dar și asta e pe aproape – și în continuare mă întreb de ce titlul e scris „Tokio” și nu „Tokyo”. Eh. Există un curent în literatura japoneză contemporană în care se scriu cărți despre nimic în mod deosebit – lucruri care se întâmplă și pe care e distractiv să le citești, dar nu au un fir narativ puternic.

Pentru că ne apropiem vertiginos de Ziua Îndrăgostiților și e plin de reclame presărate cu zahăr peste tot în jur, mă adaptez temei săptămâna asta. Cu o observație: nu prea citesc cărți de dragoste tradiționale. „Cele zece iubiri ale lui Nishino” e o carte despre cele zece femei din viața unui bărbat care nu reușește să rămână nicăieri mult înainte să plece sau să fie alungat. Fiecare dintre ele are o poveste de spus și o viziune asupra lui, dar niciuna nu pare să-i poată pătrunde în suflet.

La facultate am făcut tot felul de ciudățenii în materie de literatură japoneză. Am citit cărți pline de scârboșenii, de sinucideri, de bătrâni care pipăiau tinere, de indivizi care încercau să-și ucidă copiii, de îndrăgostiți care se sinucideau împreună, piese de teatru No absolut neinteligibile și câte și mai câte. Așa că, deloc surprinzător, timp de câțiva ani n-am prea avut chef să cumpăr noi cărți japoneze. Asta până când am dat peste Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami.