Cum să te îndrăgostești de literatura japoneză

La facultate am făcut tot felul de ciudățenii în materie de literatură japoneză. Am citit cărți pline de scârboșenii, de sinucideri, de bătrâni care pipăiau tinere, de indivizi care încercau să-și ucidă copiii, de îndrăgostiți care se sinucideau împreună, piese de teatru No absolut neinteligibile și câte și mai câte. Așa că, deloc surprinzător, timp de câțiva ani n-am prea avut chef să cumpăr noi cărți japoneze.

Asta până când am dat peste Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami. Se spune că n-ar trebui să judeci o carte după copertă, dar mi-am zis că o carte cu o tipă care zboară printr-un supermarket nu are cum să nu fie zăpăcită și interesantă.

Întâmplător, absolut nimic din acțiunea cărții nu are de-a face cu femei care zboară prin magazine (sau pe oriunde altundeva, de altfel), dar e o carte foarte aiurită, excelent tradusă, care mi-a plăcut enorm. Nu are un fir narativ clar, dar în principiu e vorba de relația dintre un bătrân profesor și o tânără singuratică, fostă elevă de-a lui, care descoperă că au diverse în comun. Așa că deși nimeni nu zboară fizic, personajele par să plutească prin viață și să se bucure de ea.

Cu următoarea ocazie, am continuat cu Cele zece iubiri ale lui Nishino, tot de Hiromi Kawakami, altă carte aiurită și foarte fluent tradusă. Avea ceva spontan și relaxat, simplu și atrăgător. Un citat de la pagina 13:

– Te măriți cu mine? zicea.

Știind că nu vorbește serios, întotdeauna clătinam din cap.

– A, nu? Păcat! spunea el, vesel, și simțeam cum mi se strânge inima.

Mă prefăceam că nu observ, dar cînd eram împreună umbrele multor altor femei pluteau deasupra lui. De aia nu-mi venea să cred că putea să fie atît de crud, încît să-mi spună că vrea să se căsătorească.

– Știi, Natsumi-san, cînd o să mor, la tine o să vin, mi-a zis cîndva.

Nu găsești nu știu ce figuri de stil în Cele zece iubiri ale lui Nishino, dar găsești prospețime și naturalețe. După 50 de pagini, îți dai seama că ai uitat de lumea din jur. Dincolo de misterul lui Nishino, un individ care nu reușește nicicum să rămână cu o singură femeie și care pare diferit în funcție de cine-l privește, poveștile de viață sunt interesante, diferă ca abordare și se bazează mai mult punctele de vedere și mentalitățile diferite ale femeilor cu care intră în contact decât pe orice poveste clasică de dragoste.

Nu am avut o părere foarte bună despre Polirom până acum: uneori calitatea fizică a volumelor lor lasă de dorit – cele din colecția albă, cu cărți de referință, par să fie tipărite cât mai ieftin cu putință, chiar dacă fonturile arată prost și impresia generală e mai degrabă chinuitoare decât îmbietoare. Însă colecția Actual arată excelent, iar cărțile japoneze publicate în cadrul ei sunt traduse neașteptat de fluent și plăcut.

Ca să-mi continui povestea: deja prinsesem gustul romanelor japoneze de la Polirom, așa că am pus mâna pe Cronica zeiței, de Natsuo Kirino.

Am schimbat, deci, autoarea – și nici stilul nu mai e același. Cronica zeiței e o carte care e mai degrabă sinistră, mai ales în prima parte, care are loc pe o insulă foarte săracă cu obiceiuri religioase stranii: (p. 8):

M-am născut și am crescut pe o insulă mică, din marginea de răsărit a unui arhipelag aflat foarte departe, în sud, de țara numită Yamato. Un loc atât de îndepărtat, încât dura aproape jumătate de an să ajungi până acolo de pe Yamato, într-una din bărcile noastre micuțe. Însă, pentru că se afla atât de adânc spre est, pe insula unde m-am născut soarele răsărea și apunea mai înainte decât oriunde. De aceea, era cunoscută în arhipelag ca insula unde au coborât zeii pentru prima dată în lume; din vremuri de demult a fost venerată ca insulă sfântă, chiar dacă era mică.

E clar de la început că tipa care vorbește va muri la 16 ani (chiar ea spune asta în primele pagini) și atmosfera amenințătoare m-a ținut cu sufletul la gură în prima parte a cărții. Preotese misterioase, obiceiuri pline de cruzime, apariții ciudate… E genul de horror care nu se folosește de imagini foarte violente ca să-ți dea fiori, ci de insinuări, de mister, de necunoscut, până când înțelegi că amenințarea vine de peste tot și că nu ai unde fugi.

Din păcate, povestea are și o morală la final, care parcă-i mai taie din frumusețe, dar…

Din nou, am rămas încântată de traducere: are fluență, un stil ușor de citit, te lasă să pătrunzi în poveste. Dar deja începusem să mă întreb dacă nu cumva îmi plăceau traducerile datorită originalelor: să fie oare Kawakami și Kirino mai ușor de tradus în română decât alți autori?

Atunci am zărit în librărie o carte de Oe Kenzaburo: Stărpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii.

Oe Kenzaburo este un laureat al premiului Nobel pentru literatură și unul dintre marii scriitori „serioși” ai Japoniei. Este, în același timp, și un scriitor pe care nu-l pot înghiți. Am citit O experiență personală pentru unul dintre cursurile de la facultate și era cu multă băutură, multă vomă, sex ilicit și încercări de a ucide un bebeluș în mod „accidental”.

Cu alte cuvinte, Stărpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii era cartea perfectă după care să-mi dau seama dacă Poliromul are traduceri bune în general sau dacă pur și simplu Kirino și Kawakami erau pe gustul meu.

Citez de la pagina 5, practic prima pagină a cărții:

Câțiva dintre noi s-au dus până la gardul viu și și-au fâlfâit în fața sătenilor penisurile mici și imature, ca niște piersici roșiatice.

Toată cartea e plină de funduri și penisuri și sexualități de copii și adolescenți, toate într-un context de mizerie, suferință și moarte. Cu alte cuvinte, este fix ce mă așteptam să fie și fix genul de carte pe care mă pregătisem moral și sufletește să o îndur. Și cu toate astea, traducerea mi s-a părut din nou bună.

Mă chinuiam să adorm, dar eram atât de copleșit de imaginea morții, oprimantă, iritantă și dezolantă, încât aproape că m-a cuprins invidia și mi-au pierit sentimentele calde față de fratele meu, când l-am auzit cum începe să respire a somn, ca un înger liniștit. În sat, cei abandonați și cei morți fie dormeau, fie sufereau de insomnie, iar în afara satului un număr nesfârșit de oameni plini de răutate dormeau duși.

Stilul curge atât de bine încât să simți ironia când auzi că morții fie dormeau, fie sufereau de insomnie și să nu pară o greșeală din neatenție.

Cărțile astea au fost pentru mine surpriza plăcută a anului în materie de traduceri. Sunt fix ce-mi doream de la ele: nu pot să simt sintaxa japoneză în spatele formulărilor, nu mi se pare că sunt cuvinte care dau ca nuca-n perete, nu sunt scorțoase. Sunt vii, le simt spiritul în spatele cuvintelor – e drept că, neștiind suficientă japoneză, nu pot garanta că simt spiritul original. Însă mi se par fermecătoare, așa că la un moment dat am început să cumpăr orice carte japoneză din colecția Actual, fără s-o răsfoiesc întâi.

Ceea ce înseamnă că momentan am pe aproape și Insula Tokyo de Natsuo Kirino, și Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, de Hiromi Kawakami, care-și așteaptă rândul până când voi termina cu povestea lui Genji, pe care o citesc acum…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *