Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi. No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

O țineți minte pe aia cu „Nu poți cumpăra o pâine în Covasna și Harghita”, nu? Măcar pentru că Times New Roman face mișto de ea. Ei bine, în Sf. Gheorghe mă înțelege lumea dacă cer în română, dar în Karabuk nu. Așa că azi m-am dus la o cușculie de-aia căreia poți să-i spui „magazin” dacă ai foarte multă indulgență și am zis, „Bir ekmek!” După care am întins o monedă de 50 de firfirei de-ai lor (kuruș) și am primit o pâine.

[][1]Vă tot zic că găsești peste tot cafea și ceai. Tot ziceam prin comentarii de ceai/cafea la turci – hai să mut converația undeva mai vizibil. Turcii nu beau. Alcool. Sincer, la ce cantități industriale de alcool beau eu nici n-aș fi observat dacă n-aș fi ieșit seara cu profesorii universitari din Karabuk. La noi tradițional e să se bea alcool în situația asta. La ei? Cafea și/sau ceai. Băuturile astea sociale apar peste tot.

Mi-a trecut primul val de mirare când am văzut adunătura pestriță de femei cu batice pe cap intercalate cu femei îmbrăcate modern. Și am mai pus câteva întrebări. Se pare că o vreme a fost interdicție ca femeile să poarte batice pe cap… nu știu exact unde, dar sigur dacă erau cadre didactice în universități. De ceva timp s-a scos legea și au apărut capetele acoperite prin facultate. În biroul mătușii e o fiziciană care publică articole, face cercetări, ține cursuri și și-a înfruntat familia ca să poată să facă facultatea – poartă baticul.

Mătușă-mea e profesoară la universitatea din Karabuk și de ceva timp se tot oferă să găzduiască rude și prieteni care au chef de vizite. Am tot zis că nu (Karabukul e departe de mine și eu de el), până când s-a făcut vremea ploioasă prin România și am simțit mirosul de toamnă în aer. 18 ani am fost condiționată că asta înseamnă „școală”. Și am început să tânjesc după clase și manuale, după profesori și studenți.