Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea. Nu mi-a trecut. M-am întrebat de unde putea veni ciudatul impuls. Sigur nu de pe vremea școlii, când uram poezia – nu neapărat pentru conținutul sau forma ei, cât pentru faptul că trebuia s-o învăț pe de rost, iar memoria mea nu e dintre cele mai bune.

Am aflat azi că o prietenă, bolnavă de scleroză multiplă, și-a pierdut pensia din care trăia, dar și-a păstrat obligația de a cotiza la pensiile speciale ale scriitorilor români și la mărețele proiecte ale Uniunii Scriitorilor. A scris o grămadă de poezioare pe net de-a lungul anilor, iar cei de la Herg Benet le-au publicat într-un volum. Totul s-a făcut legal, așa că ea și editura au cotizat la stat cu tot ce era de cotizat în urma vânzărilor celor câteva volume.