Statul ucide lent bolnavii

Am aflat azi că o prietenă, bolnavă de scleroză multiplă, și-a pierdut pensia din care trăia, dar și-a păstrat obligația de a cotiza la pensiile speciale ale scriitorilor români și la mărețele proiecte ale Uniunii Scriitorilor. A scris o grămadă de poezioare pe net de-a lungul anilor, iar cei de la Herg Benet le-au publicat într-un volum.

Totul s-a făcut legal, așa că ea și editura au cotizat la stat cu tot ce era de cotizat în urma vânzărilor celor câteva volume. Iar când a aflat statul că primește bani de la ea pentru drepturi de autor, a declarat că sunt venituri ilicite și i-a anulat pensia. Ba mai mult, trebuie să dea înapoi și ce-a primit deja.

Povestea e mai lungă și e și greșeala prietenei mele, pe undeva, dar hai s-o luăm de la început. Pentru că sunt lucruri care pot ajunge să ne afecteze pe toți, la un moment dat.

Acum doi ani, un prieten comun mi-a făcut cunoștință cu Marcica Belearta, o zăpăcită de pe net care joacă League of Legends cu mult drag, la fel ca mine. Am intrat în câteva meciuri, ne-am distrat împreună și când ne-am împrietenit un pic mi-a zis, „Știi, eu am scleroză multiplă de câțiva ani.”

M-am blocat. Nu știu ce să le spun oamenilor cu probleme, mai ales celor cu de-astea cronice care au auzit toate „Îmi pare rău”-rile din lume. Nu prea le am eu cu bolile și biologia, dar cunoscusem o americancă pe net cu câțiva ani înainte, a cărei fiică avea și ea aceeași boală – „Îi cumpăr un Kindle,” mi-a zis americanca, „pentru că îi place să citească, dar nu prea mai poate da paginile cărților pentru că nu mai are control asupra degetelor. E în scaunul cu rotile, are grijă soțul ei de ea.”

Marcica are destul control încât să joace, dar îmi spunea că nu prea mai vede bine (de la nervii optici), că face tratamente super-nasoale ca să nu-i avanseze boala, că zace în pat și nu poate face nimic după injecții. Din când în când, începea să spună că nu mai ia, că mai bine decât crizele de la tratament să devină legumă și să moară. După care se ținea de tratament oricum. E pe tratament și acum și se chinuie cu el.

Și scrie poezii.

Nu mai beau nici vin
Nu mai beau nici bere
Nu mai beau nici țuică
- nici măcar de pere - 

Nu mai beau deloc
Și în viața mea
Că mă doare capul
AuauauaauA.

Nu mai beau nici suc
Și nici apă plată
Că mai bine mor
Decât iară' beată.

Vine o vecină:
- Tu, nu bem ceva?
Nu mai beau de mâine
Dracu' să mă ia.

Are o pensie de nu poți trăi din ea și un ajutor de handicap de 39 de lei. Locuiește cu bunica ei – mama ei a murit, tatăl a emigrat. Și se tot duce la comisii și la doctori încoace și-nolo.

Ei, acum vine problema: comisiile au stabilit că ea nu are capacitate de muncă și deci nici drept de muncă. A avut o meserie la un moment dat, a lucrat în ceva firmă – lucruri de om normal, așa. Pentru că nu poate munci, primește bani de la stat.

Doar că, tot scriind ea poezii la nervi, a ajuns să-și pună problema să le și publice. V-am dat mai sus link-ul, vi-l dau iar. Cartea ei nu s-a vândut extrem de bine, nu i-a asigurat intrarea în Uniunea Scriitorilor, nimic de genul. Doar că a primit drepturi de autor pe ea – iar asta înseamnă că a avut venituri, ceea ce înseamnă că a muncit. Ceea ce înseamnă că a avut venituri ilicite, conform statului, pentru că ea nu are voie să muncească. Deci, i se taie banii de la stat și trebuie să și dea înapoi ce a primit când s-a publicat volumul. Banii primiți de la stat? Vreo 500 de lei. Banii primiți pe volum? Vreo 200.

După cum ziceam, într-un fel e și greșeala ei că nu a aflat că nu are voie să aibă niciun venit de genul ăsta ca să-și păstreze dreptul la banii de la stat.

Dar pe de altă parte… poftim?

Aici aș putea să vă spun cât de bună și sufletistă e Marcica, cât de puternică e când se ridică din nou și din nou și merge mai departe. Cât de mult o admir pentru faptul că are puterea să glumească și să ne spună și nouă glume. Și e toate astea. Însă problema nu e doar cu ce i se întâmplă ei.

Statul își bate joc de toți oamenii care au un handicap sau o boală incurabilă. Bunicul meu și-a pierdut un picior și a trebuit să tot meargă la comisii, să se vadă că nu i-a crescut la loc cât a trăit (a murit în 2012). Apoi, bunică-mea a ajuns la pat cu Parkinson și taică-meu a început să aibă grijă de ea. N-a mai dus-o nicăieri, ca să n-o chinuie – nici măcar ca să fie declarat însoțitor și să se poată ocupa liniștit de treburile ei. N-avea inimă s-o ducă pe coclauri, s-o țină la cozi cu orele și orele, să treacă prin nebunia aia, să fie tratată ca ultimul om. Măcar să moară liniștită. (așa a și murit în toamna asta)

Problema nu e doar a Marcicăi. E a noastră. Pentru că și eu, și voi am putea să ne ciocnim într-o zi de asta. Poate că, la fel ca în cazul ei, o să descoperim că suntem trădați de propriul corp și că la vârsta la care alții își văd de carieră și familie, noi ne luptăm cu soarta. Sau poate că ajungem să-i ducem pe cei dragi de la comisie la comisie, să-i chinuim în fel și chip pentru că sunt bolnavi și avem nevoie de hârtii și declarații.

Am pierdut șirul luptelor Marcicăi cu statul. Știu că avea un grad destul de mare de handicap, iar între timp, deși situația ei e din ce în ce mai rea (nu există îmbunătățiri la scleroză multiplă), gradul ei de handicap a scăzut. Le-a scris comisiilor, le-a scris miniștrilor. Și tot degeaba.

Mă face să-mi dau seama că, de fiecare dată când dăm din umeri, spunând „Așa-i în România”, le facem rău celor ca ea, celor care se ciocnesc mereu de probleme. Nu e ok, e timpul să începem să ne plângem de relele care li se fac altora. Să nu mai considerăm că doar pentru că așa e în România, așa e și normal. Uneori, nu e nevoie de eforturi supraomenești să se schimbe lucrurile, ci e destul să se organizeze lucrurile mai bine, să gândească cineva și să vină cu o soluție mai inteligentă, să fie oamenii un pic mai umani.

Mă gândesc: e o problemă că oameni perfect sănătoși sunt declarați ca fiind cu handicap ca să înșele statul și să ia un ban? Da, este – probabil că pentru problema asta plătesc bolnavii reali, care trebuie verificați și reverificați că nu le-au recrescut membrele și că nu s-au vindecat de ce nu se poate vindeca. Altfel nu-mi explic de nebun a putut veni cu ideea că cei cu handicap permanent trebuie reverificați periodic.

Complici la situația ei sunt și cei de la conducere, cărora nu le pasă suficient de situația celor dezavantajați, dar și angajații mărunți, cei cărora nu le pasă de bolnavi sau care iau șpăgi ca să aibă ceva în plus pentru familia lor. Corupția celor mici, deopotrivă cu a celor mari, duce la situațiile astea stupide în care oamenii sunt chinuiți efectiv ca să poată trăi.

Și mă mai gândeam la un lucru: dacă un deținut scrie o carte, are de câștigat pentru că i se reduce pedeapsa. Dacă cineva e în Uniunea Scriitorilor, are de câștigat, pentru că primește bani în plus la pensie – probabil mai mult decât a cotizat din vânzarea cărților. În schimb, dacă o persoană care nu stă să caute mici avantaje mârșave scrie o carte, i se iau banii primiți ca ajutor de boală.

E ceva absurd aici. Nu știu care e soluția, dar cred că ar trebui să începem să ne uităm mai atent la cei care-și trag avantaje în detrimentul nostru – și la cei care suferă în tăcere pentru că prea puțini îi aud.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *