Roxana-Mălina Chirilă

scriitori

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii. Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România.

Sfaturi despre scris (și de ce să nu le urmezi)

Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic. Din păcate, există o problemă cu metoda.

La sfârșitul zilei…

Îmi dau seama că nu mai am, efectiv, energie. Și că n-aș mai putea să scriu The Piano Demon într-o singură zi, cel puțin nu în zile cum a fost asta. Lumea întreabă mereu, „Cum e cu inspirația?” și răspunsul e: „Nu există inspirație care vine și pleacă. E un mit. E o scuză. De fapt, te așezi și scrii. Dacă nu merge, schimbi ceva, pentru că înseamnă că nu scrii ce trebuie.

Ploua mocănește cu scriitori căzuți din rai.

Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.

Câteva mituri despre scris

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc. Adevărul: Nu neapărat. G.G. Marquez spunea prin autobiografia lui că are editori care-i corectează romanele, pentru că el se încurcă în accente și alte alea. Confirm: și eu fac greșeli care-mi sunt corectate. Perfecțiunea limbajului din cărți se datorează mai degrabă editorilor și corectorilor care iau textul la puricat. Însă: Dacă trimiți un manuscris care arată de parcă l-ai fi tastat cu piciorul stâng într-o limbă pe care ai învățat-o azi noapte, ai mari șanse să n-ajungi nicăieri cu el.

Două cuvinte despre Seamus Heaney

Am văzut acum câteva minute un R.I.P. scurt pe timeline-ul unei prietene. Am dat pe Google, să văd dacă la noi s-a scris ceva despre el de către cineva mai avizat ca mine. Doar agenții de presă care repetă aceleași știri despre premiul Nobel din 1995, că și-a donat operele Bibliotecii Naționale a Irlandei. Și, inevitabil, că e „unul dintre cei mai cunoscuți poeți din lume”. Cu toate astea, nu văd pe cineva care să fi scris vreun articol de parcă ar fi auzit de Seamus Heaney înainte de ziua de azi.

Schițe și scriitori

O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge. Neil Gaiman a preluat controlul peste contul de Twitter de la Festivalul de Carte din Edinburgh, unde a răspuns la întrebări de la cititori timp de jumătate de oră. Josh Davis (@Obby_Oss) a întrebat: @edbookfest Neil a scris „Oceanul..” fără să-i facă schița înainte. Cum te descurci cu ritmul & structura fără să scrii una?