Radu Beligan, povestindu-și viața

Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei.

Ieri seara am avut șansa să-l văd pe Radu Beligan de unul singur, pe scena teatrului din Sfântu Gheorghe. O masă mică, undeva într-o parte a scenei și un bătrân de 94 de ani sprijinit într-un toiag, venit pentru „Confesiuni despre viață și artă” în timp ce în spatele lui se proiectau poze și scurte filme din viața lui și din jurul vieții lui.

N-am prea fost eu foarte des la teatru. Am văzut atâta piese proaste în Sfântu Gheorghe, susținute de teatrul român de aici, încât mi-a cam trecut cheful de tot ce are o scenă și e destul de greu să-mi aduc aminte că teatrul nu înseamnă niște ciudățenii suparealiste pe scenă, fără cap și fără noimă, fără gust și fără conținut. Așa că nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Beligan – și e păcat.

A vorbit simplu, cald, cu frumusețea aia pe care o mai remarci și la Neagu Djuvara, sau la alți bătrâni care și-au petrecut tinerețile într-o Românie pre-comunistă, mai elegantă, mai civilizată, mai atentă cu valorile și care prețuia mai mult noblețea. Spunea la un moment dat că tinerilor de astăzi nu le plac sfaturile bătrânești. Nu! Așa e. Nu ne plac. Vremurile se schimbă, altele sunt căile pe care mergem, altele provocările de înfruntat, altele situațiile prin care trecem, ca să nu mai vorbim de faptul că doi oameni, chiar dacă-s născuți în același an, au două căi și două adevăruri de urmat. Nu, nu vrem sfaturi bătrânești. Dar un om pe care să-l admiri, de asta e mereu nevoie.

Radu Beligan mi-amintește de arta japoneză – cu cât e artistul mai talentat și mai experimentat, cu atât mai simplă, curată și subtilă. Uneori nu știi de unde vine frumusețea artei maestrului, dar o simți în puținele cuvinte, în puținele trăsături de pensulă, în simplitatea formei, într-o decorație pierdută sugestiv într-un colț. La fel și cu Beligan: nu știi de unde vine arta, dar e acolo ca un suflu transcendent, ca o poartă spre o altă lume. Vorbește și, fără să știi cum, parcă ajungi față în față cu o realitate pe care n-o bănuiai înainte.

Povestiri frumoase, povestiri amuzante, câte un mic detaliu șocant, un actor mândru de realizările lui, de cronici bune care i-au ajuns la inimă, de laude din partea celor mari (și pe bună dreptate). Câte o înregistrare, cu el jucând, cu Eugen Ionescu spunând mai pe ascuns că i-a plăcut enorm jocul, câte o poză, câte o amintire pe care nu mai știi dacă ai văzut-o proiectată, sau dacă ți-a spus-o el. În cele din urmă, actorul se ridică de pe scaun, ajutat de un domn care a venit din spatele scenei să-i ia brațul. Se oprește în ropote de aplauze, se uită spre public – și în cele din urmă se oprește, rezemat parcă cu un umăr de peretele care desparte scena de coridor. Zâmbește și nu știu dacă ne zâmbește nouă, sau îi zâmbește acelui Public care l-a aplaudat timp de șapte decenii pe scenă după scenă.

Zâmbește și știi că sufletul lui e acolo în teatru, pe scenă, în rol, în încântarea celor care-l văd. A spus spre sfârșot că secretul longevității lui e iubirea. Acum o vezi pe chipul lui, în ochii lui care simți că te pătrund până în adâncuri oriunde ai fi în sală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *