Povestea lui Faust nu-i aparține lui Goethe, deși e drept că pe la noi asta e asocierea făcută cel mai des. Însă înainte să fie personaj de teatru, Faust a fost personaj de legendă, probabil bazat pe un alchimist, astrolog și magician german care s-a născut pe la sfârșitul secolului 15. La finalul secolului 16, scriitorul englez Christopher Marlowe a dat peste o versiune a poveștii pe care a transformat-o într-o piesă de teatru.

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare. Pentru context, „Everyman” e o piesă anonimă din 1530, din Anglia. Acum multă, multă vreme, când Imperiul Roman s-a prăbușit și a lăsat în urmă haos, debandadă și nesiguranță, iar creștinismul a îndemnat oamenii să fie mai atenți la sufletele lor și mai puțin atenți la tot felul de lucruri lumești, n-a prea mai existat loc pentru actori și teatre profesioniste, mai ales dacă erau de inspirație păgână, cum ar fi piesele grecilor și romanilor antici.

În „Hamlet” (piesa de teatru scrisă de Shakespeare) există doi tipi, Rosencrantz și Guildenstern, care sunt colegi de școală și teoretic prieteni cu Hamlet. Acuma, după cum se știe, atât de tare se moare pe capete în piesa respectivă încât, la final, singurul om disponibil să preia tronul e monarhul țării vecine, care era în trecere și nu avea niciun plan să cucerească Danemarca. Nu e deci deloc surprinzător că prietenia cu Hamlet le e fatală lui R & G.

De curând mi-au picat ochii pe un articol al unei doamne care și-ar dori ca actorii din teatru și din filmele noastre să fie mai frumoși, să aibă și ea cu ce să-și scalde ochii. A vorbit pe larg despre personaje frumoase interior și exterior, despre cum feminismul a ostracizat femeile frumoase, apreciate pentru fizicul lor și cum toată frumusețea merge la reclame și comercial. Articolul îl găsiți aici. E ceva revistă de cultură numită „Cultura” care e susținută de „Fundația culturală română”, deci teoretic ar respira cultură și prin pori.

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto. Și care, în combinație cu faptul că ascult acum soundtrackul de la Cabaret (cu Liza Minnelli) destul de mult, mi-aduce aminte de o variantă dublată a filmului. Mai exact, scena asta: În engleză: Tipul: SCREW Maximilian! Tipa: I do. Tipul: So do I. În română era ceva de genul: Tipul: Du-te și culcă-te cu Maximilian!

Discuție despre o piesă de teatru la care n-am fost, dar despre care mi s-a povestit de către o ea și un el. Ea (către mine): Te-ai gândit vreodată să scrii o piesă de teatru? Eu: A fost așa de proastă că și eu puteam mai bine, hm? Ea: Da. Adică nu. Adică… No. Deci. Ideea e că a fost cam dezlânată. Eu: Aha. Ea: Era o tipă, o singură actriță.

Azi noapte am avut ocazia să urmăresc în direct un spectacol ținut de trupa de teatru Sophrozin în cadrul „Taberei spirituale yoghine de vacanță HERCULANE 2013”, un spectacol care era ținut de yoghini MISA pentru yoghini MISA. Pe de o parte, piesa „Un om. O scrisoare. O cetate” părea să fie un joc între prieteni care au decis să își petreacă noaptea împreună, discutând despre ce la place (de pe la 1 AM până pe la 3 AM).

Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei. Ieri seara am avut șansa să-l văd pe Radu Beligan de unul singur, pe scena teatrului din Sfântu Gheorghe. O masă mică, undeva într-o parte a scenei și un bătrân de 94 de ani sprijinit într-un toiag, venit pentru „Confesiuni despre viață și artă” în timp ce în spatele lui se proiectau poze și scurte filme din viața lui și din jurul vieții lui.