Unde sunt bărbații adevărați?!
Unde or fi acești bărbați adevărați pe care-i caută atâta amar de lume? Unele femei spun că ei nu sunt de găsit. Am auzit bărbați spun că nu mai sunt de găsit. Sau că sunt rari. Într-o lume de efeminați și de oameni slabi, de valori pierdute ale masculinității, unde, unde mai poți găsi oare bărbații adevărați?
…ok. Hai să facem un pas înapoi.
Bărbați adevărați, femei adevărate
Conceptul de „bărbat adevărat” mă frapează cam în aceeași măsură în care mă frapează cel de „femeie adevărată”. Înseamnă că printre noi există niște farsori ordinari care reușesc să nu aparțină niciunui sex, dar se prefac oricum. Nu vorbesc de transvestiți și transsexuali – ci de toți aceia dintre noi care nu suntem „bărbați adevărați” și nici „femei adevărate”. Suntem niște ființe obscure, sexual vorbind, aparținând unui sex neutru, pierdut la mijloc, care se preface (degeaba) că ar fi ori bărbați, ori femei. Dar toți știu că nu suntem bărbați adevărați sau femei adevărate, ci niște produse ale societății actuale care ne fac pe toți una cu pământul.
Eu, cel puțin, mă declar oficial o neutră cu doi cromozomi X și cu libertatea socială de a purta fustă, dar nu și cu libertatea socială de a-mi băga verbal diverse organe sexuale atârnătoare în cei care mă enervează („băga-mi-aș sânii în tine” ar fi o înjurătură extrem de confuză, cred). Nu mă identific cu standardele din partea F, care spun că ar trebui să fiu preocupată de măritiș, că ar trebui să fiu înamorată de copii și (conform unui număr de anime-uri japoneze) că ar trebui să pot ajuta la o naștere. Nici nu țin neapărat să fur privirile admiratorilor dintr-o cameră, sau să dau gata bărbații. Nu mă identific nici cu standardele din partea B, care spun că o persoană de tip B se pricepe la reparații prin casă, știe mărci de mașini, aparate foto și alte chestii tehnice. Nici nu țin neapărat să am un număr mare de cuceriri printre persoane extrem de atrăgătoare și dorite.
În schimb, în conformitate cu standardele F, îmi place să gătesc, mi-e groază de gâze, îmi place să vorbesc mult și mă amuză (uneori) romanele/filmele de dragoste. Am abilități pe partea umanistă (scris, că la desen sunt varză) și ies cu prietenele. Îmi plac corsetele și uneori (rareori) mă distrează să mă îmbrac super. În conformitate cu standardele B, îmi plac jucăriile tehnice, nu știu să cos un nasture, dacă mi se umple de praf calcul îl deschid și-l aspir, am nevoie de spațiu și sunt uneori rece în relații. Îmi plac filmele de acțiune și anime-urile cu bătăi. Am abilități în direcția reală (matematică, fizică, ceva programare) și uneori (rareori) mă joc pe calculator. De cele mai multe ori mă îmbrac pentru confort și libertate de mișcare.
Voi n-aveți calități și-și? N-aveți părți care sunt „oficial” masculine, sau „oficial” feminine, când voi sunteți de celălalt sex? N-aveți „scăpări” în care nu corespundeți sexului înscris pe cartea de identitate?
Avem standarde de masculinitate și feminitate care ne permit să discutăm despre „bărbați adevărați” și „femei adevărate”, dar cea mai amuzantă parte e că deseori folosim denumirile astea ca să ne referim la cu totul altceva.
Niște bărbați de diverse tipuri (nu prea multe)
Mai jos, niște bărbați. Uitați-vă la poze, alegeți bărbatul adevărat (n-am chef să vorbesc azi de femei adevărate, deși se aplică același principiu).
Acest specimen masculin mi-a fost recomandat ca fiind un „bărbat adevărat” de un bărbat (nu știu dacă era bărbat adevărat sau nu, dar de unde mă uitam eu părea să aibă cel puțin unul din lucrurile necesare pentru a îndeplini criteriul de „masculin”. (CNP-ul, am văzut clar, îi începea cu 1)).
Jucător de rugby. Chabal ceva?… Nu mai știu.
Acesta este un bărbat de modă veche. Toți cei care spun „azi nu mai găsești bărbați adevărați”, ceea ce implică fapul că ieri ai fi putut să-i găsești, se pot uita la această poză.
Ca să o parafrazez pe profesoara mea de literatură victoriană (cel din stânga e Robert Browning), ce frunte masculină! Ce barbă deasă! Ce profil cu adevărat bărbătesc!
Sean Connery, căruia prin 1999 i se spunea cel mai sexy bărbat al secolului, îl joacă pe James Bond, cel mai sexy spion din conștiința populară. Se îmbracă la costum, se luptă în toate felurile, dă femeile pe spate mai ceva decât un tsunami neavenit.
Esență de bărbat. Scuturată bine, deloc amestecată cu altceva.
La stânga, Kuchiki Byakuya. Dacă tot suntem la capitolul de războinici. (pentru youtube, aici). Rece, distant, elegant, dintr-o familie nobilă. Cu o ciudățenie de chestie în păr. Surprinzător de dur.
Q din James Bond. Q cel nou, vreau să zic. Inteligent, axat pe tehnică și cunoaștere. Dacă acceptăm premisa că viitorul va fi din ce în ce mai tehnologic, el e cel mai bine adaptat pentru supraviețuire.
Recunoașteți individul din stânga? E reverendul din „Al Șaptelea Cer”, serialul ăla pe care ni-l puneau într-o veselie acum ceva timp la televizor. 7 copii, o nevastă care la un moment dat a rămas însărcinată cu gemeni.
E cap de familie, de-aia care are o casă veselă și în care toată lumea se înțelege cu toată lumea.
Și ultimul, dar nu cel din urmă: reprezentarea simbolică a masculinității absolute, universale, în viziunea hindușilor. Marele Zeu Shiva, Distrugătorul Lumii, adorat ca zeitate masculină până în străfundurile străfundurilor.
Sau, după cum i-a spus odată mama, „Cine e tipa asta?”
Direcții masculine generale
Probabil că mai sunt și alte exemple, dar hai să ne limităm pe aici, pentru că sunt oarecum reprezentative. Bărbații pe care i-am întrebat ar tinde să spună că Chabal și James Bond sunt mai aproape de bărbații adevărați. Dau cu testosteronul în tine. (eu personal i-aș trage una în fluierul piciorului lui Connery-Bond dacă s-ar da la mine în stilul specific; mi se pare un agasant care n-a fost refuzat destul)
Reverendul e probabil cea mai potrivită persoană pentru rolul de soț și tată. E o figură paternă, genul care nu te abandonează la greu, înțelegător și pașnic. Probabil că dacă ai o fărâmă de aventură în tine o să plângi de plictiseală toată viața, dar hei. E capul familiei. Un bărbat adevărat și, conform diverselor studii și idei de economie sexuală, ar fi cam ce-și doresc femeile adevărate! Cineva care să aibă grijă de ele… pentru ca să aibă acces la sexualitatea lor.
…Paranteză. Urăsc ideea de „economie sexuală”. Urăsc felul în care sugerează că femeile vor în cele din urmă mariaj și relații stabile, iar bărbații fug de ele ca dracul de tămâie și vor doar sex. Urăsc faptul că sunt unii care spun, „dacă femeile ar face sex mai puțin, bărbații s-ar da mai tare peste cap pentru ele și toate femeile ar avea de câștigat”. Din punctul meu de vedere, dacă se egalizează „piața” și oricine poate relativ ușor să aibă sex, o să trebuiască să ne străduim mai tare să fim oameni interesanți și mișto în alte direcții, ca să ne atragem unii pe alții. Și de ce ar fi rău?… Am încheiat paranteza.
Byakuya și Q ar fi probabil „ne-bărbații” la care se uită unii deranjați. Există exemple și mai în extremă, dar ei mi-au sărit în minte. Părul lung. Subțiri. Q are ochelari și pare genul îngrijit. La cum îi stă părul, probabil că știe să-și aleagă șamponul și să-și dea cu fixativ. N-aș fi surprinsă dacă ar putea fi convins să se uite la filme de dragoste. Byakuya e și mai în extremă. Părul extrem de lung, degete lungi și delicate (aici nu se văd), poartă mereu un fular elegant la gât și decorațiuni în păr. E o poveste mai lungă, dar atunci când luptă sabia i se transformă într-o mie de „petale” subțiri de oțel, roz precum petalele florilor de cireș japonez.
Și aici o să spun următoarele: Byakuya este exact idealul masculin despre care se scria în vechime la curtea Japoniei. De la eleganță la artă, de la delicatețe la aerul de sensibilitate. Ceea ce noi asociem momentan cu feminitatea era odată parte din bunul gust al tuturor membrilor clasei de sus. Cu excepția faptului că e un războinic desăvârșit, care nu era necesar atunci.
De fapt, încă un bărbat „efeminat” la greu e Shiva, din ultima imagine. Timp de mii de ani, acela a fost reprezentatul suprem al idealului masculin, nu? Singurul lucru care-l distinge la prima vedere de consoarta sa e pielea albastră. De fiecare dată când aud comentarii despre cum sexele se apropie din ce în ce mai tare și polaritatea „dispare”, mă gândesc la cuplul Shiva-Shakti.
Chiar și azi, idealurile diferă. Sunt fete care preferă un Q, altele care preferă un Byakuya, altele care preferă un Bond. Care au dreptate în ce caută? Care caută ce trebuie? Care caută bărbatul cu adevărat adevărat? Și care caută o brută, sau un dandy cam gay, sau un slăbănog incapabil să se bată pentru onoarea iubitei lui, sau un papă-lapte cu șapte copii?
Mai trebuie să continui ca să se vadă absurditatea?…
Și cum rămâne cu adevărații?
Din punctul meu de vedere, „adevăratul” bărbat și „adevărata” femeie ar implica un fel de adevăr absolut în care anumite trăsături aparțin unui sex sau altul în mod clar și irevocabil. Desigur, nașterea e o chestie destul de clar feminină (pentru specia noastră). Și necesitatea de a se proteja între picioare e o chestie destul de clar masculină (în cazul speciei noastre). În afară de asta?…
Sunt unii care spun că trăsăturile „tipice”, „tradiționale” sunt înscrise în chiar natura noastră, într-un fel sau altul. Poate sunt genetice (bărbații erau vânători, femeile păzeau focul), poate sunt spirituale (principiul masculin, yang, e activ, principiul feminin, yin, e pasiv), poate sunt un fel de idee vagă care plutește prin aer fără să știm de unde.
Mă uit la mine. Mă uit în jur. Mama organizează, ordonează, conduce și se impune. Eu am nevoie de o listă de formule (că nu le mai țin minte) și-ți calculez ce vrei la termodinamică. Dacă bate vântul cum trebuie, mă bag să scriu cod (rudimentar, la nivel de anul I de facultate, ce-i drept). Am un prieten care își cumpără haine scumpe, poartă cercei, își aranjează părul în fiecare dimineață și-și ia geluri de duș dintre cele mai mișto – el spune că e „narcisist”, iar eu spun că arată bine.
Adevărul, din punctul meu de vedere, e că suntem variați în toate direcțiile. Din când în când cineva trage o linie și spune „de aici până aici sunt caracteristici masculine, de aici până aici sunt caracteristici feminine”. Azi linia e asta, mâine diferă puțin, la noi e așa, la alții e altfel. Dar în cele din urmă, calitățile cu care se laudă un sex în clipa și locul de față nu le fac rușine celor din sexul celălalt care le au. Nu e un lucru rău să știi să repari ceva prin casă, fie că e vorba de un mâner desprins sau de un nasture rupt. Nu e un lucru rău să știi cum să te aranjezi ca să te pui în valoare, sau cum să te impui în fața unor persoane. Nu e rău să ai un simț estetic dezvoltat și nici să poți să vezi cum funcționează logic și matematic lucrurile. De ce facem atâta tam-tam că nu găsim femei adevărate și bărbați adevărați?…
Poate pentru că asta ni s-a zis că trebuie să căutăm. Ceea ce e o prostie, pentru că ajungem la concluzii gen „bărbații/femeile nu (mai) sunt ce trebuie”. Nu. Chiar nu. Există persoane care au calitățile care ne plac și persoane care nu le au. Din punctul meu de vedere, șirul de caracteristici de dorit la un posibil partener sună așa: [inteligență] [bunăvoință] [umor] [bărbat]. Nu sună așa: bărbat [inteligent, binevoitor, cu umor]. Diferența e că începi să-ți dai seama că problema nu e că majoritatea bărbaților sunt [porci], ci că în general în jurul tău s-ar putea să te trezești cu persoane [de o calitate morală dubioasă]. Că nu mai vezi [bărbat] ca fiind chestia primă, ci ca fiind o trăsătură ca oricare alta. Nu mai vezi [femeie] ca fiind categoria primară, care ar trebui să le cuprindă pe celelalte (de ce nu o face?!), ci ca fiind o categorie ca oricare alta.
Până la urmă bărbații adevărați (și femeile adevărate) sunt acele persoane pe care le hotărâm noi ca fiind așa. Nu e nimic foarte obiectiv în asta. Nu e nici măcar nimic foarte concret, sau exact, sau universal perceput într-un anumit fel, sau o idee pe care măcar noi s-o păstrăm pentru totdeauna. E un fel de a zice, „Asta îmi place, asta mă bucură pe mine”. Și cam atât.