Cadouri nedorite

Ieri am primit o cutie de metal în care era un pachet de ceai. Am stat cu ea într-o cafenea din Sf. Gheorghe, am întors-o de pe o parte pe alta, am zis că nu pare rea, am alergat să prind microbuzul, am ajuns în Brașov, și am aruncat-o la gunoi. După care am jucat Borderlands, imaginându-mi că fiecare skag și psycho midget în care trăgeam aveau fața celui care a trimis cutia aia de ceai. Pentru că hărțuitorii nu trebuie neapărat să-ți ia chestii nasoale, pot chiar să-ți ia chestii ok. Poate un scotocitor în gunoaie o să se bucure de ceaiul ăla, dacă se prinde ce e.

Există de obicei un moment în care renunți la relațiile vechi, dar nu mereu. Sunt unii care efectiv nu prind ideea.

Alaltăieri a apărut pe Skype George Adamescu. Am mai vorbit de el pe blog, într-un stil ciuntit, semi-apucat, revoltat. Dorința de a spune că omul ăsta e nasol. Senzația stupidă că mă plâng degeaba pentru că nu mi-a învinețit niciodată ochii. Conștiința faptului că apare mereu cineva care zice, „Vai dragă, dar cum poți să-i dai numele și prenumele, nu e elegant, nu e frumos!” – sau care zice „Eu ți-am zis, ți-am zis de la început. Și apoi, nu ce bine că nu te-ai mutat cu el?”

1. De ce  să nu-i dau numele și prenumele? Îl apăr cumva? Ar trebui să-l apăr? Dimpotrivă, ar fi trebuit să strig în gura mare că e un dubios încă de acum 2-3 ani. Sanctitatea tăcerii asupra chestiilor petrecute într-o relație dispare când prietenele încep să te sfătuiască să mergi la poliție, că e groasă treaba.

2. Persoanele care „mi-au zis” și care se cred așa de deștepte ar trebui să-și muște limba până la sânge înainte să spună ceva. Deci, sincer. Trageți-vă pumni, ca să mă scutiți pe mine de efort.

Am lămurit situația? Bun. Nu accept discuții pe temele astea. Mai ales dacă îmi sunteți apropiați.

Care e povestea: George e un tip cu care am fost câțiva ani. La început a fost mișto. Era genul de om care mă încuraja să fiu mai pe picioarele mele, să încep să-mi înfrunt temerile și alte alea. Omul care mă vedea dincolo de diplome și succes academic. Care mă vedea pe mine, în condițiile în care nu prea le aveam cu socialul (și și azi îmi ia puțin timp să mă simt în largul meu printre oameni, dar e mai ok). Sau, în fine, așa credeam. Așa a fost? Dracu știe. Așa părea. Nimeni nu intră într-o relație nasoală știind că o să fie nasoală. Și la început e mișto, pentru că dacă n-ar fi nu s-ar ajunge mai departe.

Doar că de la un anumit punct încolo, lucrurile au început să se acrească. La început ușor, sub pretextul că-l ajutam, sau că mă ajuta. A început să-și cam bată joc de timpul meu și de energia mea și să mă judece pentru viața personală pe care o aveam. „De ce nu mă înveți engleză? Dar nu așa, începe de la început. Cu alfabetul!!!!” Și îi ziceam, bă, alfabetul în engleză e ăla din română, ce naiba. I-am luat cursuri, am stat cu el să-i explic gramatică, să citim, să… – așa nu-i place, așa nu-i convine. Să facem, dar să nu facem, să lucrăm împreună, dar să nu. Femeile sunt iubire, ele nu sunt gândire, ar trebui să-i fac curat în casă, de ce nu gătesc, de ce nu spăl, alte femei în locul meu…

La un moment dat, pentru prima și ultima oară, am lăsat baltă două fete venite taman din Moldova să stea la mine-n București peste noapte ca să mă duc la el, pentru că s-a dat rănit în aripă. Când am văzut că nu voia nimic deosebit, am început să înțeleg jocul.

George nu făcea bani decât uneori. La început îi ofeream eu bani și el de-abia îi accepta. Spre final cerea de la mine, cerea de la alții. Și striga sus și tare că el nu e cu chestiile materiale, pe el nu-l interesează, e cu spiritualitatea taică!

Am abilități legendare de a spune „Da, da, îmhî” și a face exact cum consider de cuviință, așa că am făcut chestia asta des. Îl luam deoparte și îi explicam: dom’le, am viața mea. Am casa mea. Am nevoie de timp pentru facultate, pentru chestiile mele. Spre deosebire de monsenior, aveam program full time și câteva ore contau enorm. Nu-mi permiteam să le arunc la gunoi uitându-mă cum George care mă chemase să muncim freca calculatorul degeaba și zicea „eh, mai stai, ce te grăbești?” și mă lăsa cu ochii-n soare până la 1-2 noaptea, când îl apuca să lucreze, păsămite.

La un moment dat au fost niște evenimente nasoale în viața mea. Genul de chestii când îți dai seama că lucrurile în care credeai sunt false, că ți se năruie viziunea despre lume. A dat vina pe mine. Și a început partea distractivă: îmi spunea că am rezonanțe cu lumea demonilor, că e clar că o să mă transform și o să devin femeie cu adevărat, că trebuie să mă supun anumitor reguli, să înțeleg anumite chestii, să renunț la „mintea aia a mea proastă”.

Mi-a futut creierii. Scurt. S-a trezit că ar putea să mă controleze tare și a încercat să o facă. Și mi-am dat seama, dar faptul că știi că cineva te termină nu înseamnă că devii brusc imun. Faza tare e că făcea totul din sinceritate. Voia să mă vadă bine. Voia să mă vadă conform anumitor standarde din capul lui, care ar fi echivalat cu „bine”. Iar eu mă gândeam că dacă i-aș explica că nu face ce trebuie, că nu e ok ce spune, sau cum procedează, o să se prindă. O să fie ok.

Într-unul din romanele mele favorite o vrăjitoare bătrână stă de vorbă cu un preot despre păcat. Și preotul începe să spună că păcatele sunt o chestie complicată, dar vrăjitoarea i-o taie: păcatul începe mereu atunci când tratezi oamenii ca obiecte. „Mălina” era un obiect pentru el, care dacă ar avea anumite caracteristici ar fi exact cum trebuie. Era necesar doar ca eu să mă schimb și universul ar fi fost bun. „Mălina” trebuia să iubească, nu să gândească. Trebuia să-l susțină, ca să-și împlinească rolul de femeie. Trebuia să fie sexy în anumite moduri, să fie dulce și iubitoare pentru ca el să poată să se simtă confortabil. Pentru că nu-i așa, cum poți iubi pe cineva cu care nu ți-e mai mare dragul să stai?

Numai că nu prea sunt nici un obiect în general, nici o cârpă în particular. M-am schimbat cum am avut eu chef, nu cum a avut el. Și am început, vorba unei prietene de-ale mele, să trag bocanci în gură. Iar George a început să pozeze în victimă. Mai exact, în victima cruzimii mele. El, sincer, plin de iubire, puțin cam tont, a fost lovit crunt și pe nedrept de această bestie demoniacă aici de față.

Am început să-i dau papucii – zic „început” pentru că i-am dat papucii de nu știu câte ori, dar nu înțelegea. Prima oară am fost delicată, mai târziu aproape că urlam: nu suntem împreună, nu vreau să te văd, nu eu sunt de vină, ci tu. Și el revenea: nu-și dăduse acordul să ne despărțim. El nu era de acord! Trebuia să fim prieteni, pentru că oamenii care nu rămân prieteni nu s-au iubit niciodată, deci ce se întâmplase cu iubirea mea mare?

Manipulare? Manipulare, hărțuire, insistență. Și din nou. Și din nou. Înainte să îi intre în cap că într-adevăr nu voiam să fiu cu el, zicea „faci cum vrei, dacă vrei să pleci, eu nu pot să te țin”. După m-a cerut de nevastă. M-a contactat de ziua mea ca să se ofere pentru sex fără complicații. Îmi datora bani: mi-i dădea cu țârâita și trebuia să mă întâlnesc cu el față-n față ca să mi-i dea. Când ne-am întâlnit odată, a încercat să mă sărute. I-am pus mâinile în piept ca să-l țin la distanță și s-a enervat că nu sunt prietenă cu el, pentru că prietenii se sărută (wtf).

Și între, plin de scuze și de explicații cum că iubirea lui cea mare îl face nebun, îl face patetic, îl face să se poarte aiurea. Să-l iert. Nu mai face. A înțeles, îl fac să înțeleagă atât de multe despre iubire, despre viață, despre… Dar să apreciez odată ce sacrificii face, că deși îl judecă lumea că nu mă poate ține în frâu, el încă mă iubește!

Dragii mei, asta e versiunea psihică a hărțuirii și a abuzurilor. Nu li se întâmplă doar proastelor, pipițelor, femeilor slabe. Manipularea constă în a convinge cealaltă persoană că reacționează prea dur la anumite chestii, că nu înțelege situația, că se poartă aiurea. Cu alte cuvinte, mă întrebam uneori: oare nu sunt eu aia rea? Aia care nu e în regulă? Aia care vede situația mai în negru decât e? Sunt oare eu cu adevărat crudă și nedreaptă?

Răspuns 1: nu.

Răspuns 2: dacă aș fi, ce? Nu toată lumea e Iisus.

E plin de femei abuzate în țara asta și sunt tipe care cred că dacă dansează în mall-uri reduc cu ceva problema. Nu sunt de acord cu ele. Pentru că e atât de stupidă și insidioasă problema. Cu ce ajută pe cineva faptul că tu te bâțâi? Pentru numele lui Dumnezeu, George n-a înțeles că face ceva greșit nici când făcea filmulețe pentru campania Avon despre abuz în familie. Voia să câștige un premiu, să facă un ban. A făcut două filmulețe: unul cu imagini cu războaie și cupluri, pe ideea că se aduce războiul în familie. Și unul căruia i-am scris eu textul în zece minute, în care îl descriam pe el, doar că nu s-a prins. Umorul meu e negru și e uneori autoironic.

Faza cu filmele Avon era prin octombrie 2011, după ce ne despărțisem, dar când încă mai vorbeam cu el cu gândul că poate încă am putea discuta ca oamenii. La vreo două-trei săptămâni înainte să mă ceară în căsătorie. Pentru că nu există moment mai bun să ceri pe cineva în căsătorie decât după ce te-ai despărțit.

Mai demult mi-a zis că e ok să împărtășesc cu cine vreau discuțiile noastre. Asta pe vremea când îi ziceam că dacă nu dispare le dau mai departe. Deci uite, din discuția în care mă ceruse de nevastă. Cum arată dialogul manipulator-hărțuitor. Atenție la accentul pus pe victoriile personale pe care el le-a avut, la exaltarea unor chestii pe care probabil ar trebui să le simt și eu, la faptul că ar trebui să-l bat pe umăr să zic, „bravo, te-ai prins”. Trăirile lui sunt sublime, spirituale, extraordinare, deci?… Deci habar n-am. În cruzimea mea, mă doare-n cot ce a tras pe nas cineva înainte să se lege de mine.

2011, 15 noiembrie:

George:am facut un parcurs in interiorul meu si a trebuit sa depasesc o gramada de prostii, inhibitii, preconceptii, lasitati, frici..ca sa inteleg ca pot sa fiu cu tine total …si am parcurs tot acest drum pana …care tine de mine…de iubirreea mea, de acceptarile mele, de fricile mele, atasamenta …samd…si am inteles ca …e o viictorie oricum pt ca mi-am depasit multe …spanacuri din mine…ca tu ma vrei sau nu …asta era si este cu totul o altamancare de peste…de asta iti spuneam ca ..am parcurs o gramada de rahaturi din mine…ca sa vii tu acum sa imi dai peste nas ca nu sunt vii ..si toate prostiile pe care le emit pe nas…

George:deasupra tuturor discutilor , trairilor, sentimentelor, iubirilor …ramane o conexiune cu tine care nu tine cont de nimic…nici de religie., nici de pareri dif si de concepti de viata,.de faptu ca vrei sau nu…ca ma iubesti sau nu…nu tie cont de nimic…acea conexiune e acolo si e foarte
profunde … e tangenta cu infinitul..proastooooo

2013, 17 decembrie. Fără să-i fi solicitat cineva opinia, George a decis că e momentul să-mi atragă atenția că:

  • „trăiesc iluzia răului”
  • mă „joc cu semiîntunericul”
  • bla-bla, lumi demoniace
  • eram fericită când el avea admirația mea
  • sunt bărbătosă pentru că îndrăznesc să-mi folosesc mintea și voința („ti se pare ca esti sigura pe mintea ta…ai atitudine de barbat…folosesti mintea si vointa cel mai mult”)
  • „cand vb cu mine ai o ancora emotionala care iti aminteste de o perioada de suferinta”
  • „mi ar placea sa avem un ton hai sa zicem prietenesc daca e posibil”

M-am mutat din București, sunt printre oameni mișto, cu un tip mișto. Și în general sunt destul de independentă și capabilă să-mi rezolv problemele, doar că uneori… când m-a întrebat tipul meu mișto dacă vreau să-i spună câteva cuvinte, i-am zis că da.

George, eternul neînțeles, s-a simțit atacat (poate pentru că era) și a explicat că relația dintre mine și el e neterminată ( fuck off already!) și că nimeni n-are nicio treabă între mine și George, pentru că relația dintre George și mine e de neînțeles pentru oricine din exterior.

Ce-or fi vorbit, ce n-or fi vorbit, George a apărut înapoi la mine, să-mi spună că de fapt mă contacta nu pentru altceva, ci ca să discute cu mine despre chestiile pe care le va zice într-o conferință pe care o va ține în primăvară. În care cică mă va pomeni și pe mine. Pentru că sunt o ființă cu un anumit gen de rezonanțe (a se citi: demoniacă). Nu voia să spună ceva care nu-mi convine.

Îmi și imaginez cum stau la taclale să bifez pe listă: „Da, sunt de acord să fiu numită scorpie agresivă, zi și că sunt demoniacă, poți să spui că sunt mentală și bărbătoasă… într-adevăr, sunt o decăzută, o decăzută grav! E imposibil ce tragedie s-a petrecut cu ființa mea interioară, odată atât de pură și strălucitoare!”

Vezi să nu.

Ieri am primit cutia de ceai pe care mi-o trimisese prin poștă, pe numele mamei (că doar n-am înnebunit să-i dau adresa mea). Și efectiv, altă soartă n-a avut decât gunoiul. Pentru că mi-a cam ajuns.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *