Profesoara noastră de română din liceu avea un stil comunist de a preda: ea dicta, noi scriam cuvânt cu cuvânt. În ora următoare, cineva recita lecția trecută, apoi ea preda iar și noi iar scriam. Am învățat multe de la orele ei, chiar dacă văd acum că sistemul era departe de a fi ideal. Dar uneori, rar, mai lăsa predatul deoparte. Așa se face că într-o zi a început să ne povestească de un profesor pe care-l avusese ea în liceu, un tip „cu o figură de dac” – posibil și destul de scund, sau poate partea asta am pus-o eu de la mine în imaginație.

Am auzit de o firmă în care există un coleg de muncă legendar. Ei bine, tipul vrea într-o zi să-și comande o pizza la prânz. Stă el și se gândește ce se gândește, și până la urmă o întreabă pe o colegă: „Auzi, dar eu dacă îi rog să-mi înlocuiască un ingredient cu altul, oare vor? Că exact ce-mi doresc eu nu e-n listă.” „Da, sigur,” îi zice tipa. „De ce să nu vrea?

Amu’, cică era odată o țărișoară în care informația circula greu, cam la fel cum mergea sistemul juridic – știm cu toții țărișoara respectivă pentru că trăim în ea. Și se face că unii oameni au învățat să profite de sistem nu într-un stil mic, evident și stupid, ci într-un stil mult mai măreț, dar până la urmă tot stupid. Și iată că în țărișoara de care vorbim au tot fost licitații publice pentru diverse proiecte cu statul.

Amu, cică era odată un tânăr care terminase o facultate cu un profil relativ cerut. Ce-a făcut în facultate, ce n-a făcut, nimeni nu știe. Cert este că s-a trezit în căutarea unui loc de muncă, la fel ca toți tinerii ieșiți de pe băncile facultății. S-a dus, s-a angajat la un prieten, a găsit oameni care-l cunoșteau mai mult sau mai puțin și care erau gata să-i dea de lucru sau să-l recomande când se găsea ceva pe direcție.

La un moment dat, un tip observă că o amică își parcase mașina, un Citroen C4 cu două uși, pe vreun loc jumate. Când iese ea din mașină, el începe să-i explice că poate parca mașina mult mai bine, pe un singur loc, că ar trebui să încerce măcar să mai economisească spațiu, că îi încurcă pe alții. Că dacă încearcă puțin, sigur reușește, nu e mare filozofie, SE POATE. Trebuie doar să-și dea puțin interesul.

Povestea Idaho de una din aventurile ei de pe RATB. Eu aveam abonament pe toate liniile, când aveam. Și când n-aveam bombăneam de zor, că trebuia să fac ture lungi până să ajung la o cușetă unde să-mi facă cineva abonament pentru studenți. Dar mi-am adus aminte acum de o poveste cu o gagică yoghină care a scăpat odată de control. Ea era convinsă că prin grație divină, restul oamenilor (și al yoghinilor, întâmplător) erau convinși că a scăpat prin pură nebunie.

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult. Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat.

Cum-necum, am început să explic cam în ce direcții trebuie s-o iei prin centrul vechi al Brașovului ca să ajungi în diverse locuri. Pentru că era mai simplu, am deschis Google Maps și am trecut pe Street View. „Bun, să spunem că tu cobori de aici,” i-am arătat. „Pe lângă Biserica Neagră. Aici, terasa asta?” i-am arătat terasa. „Aici au înghețată bună, dar extrem de scumpă.” Am coborât încă puțin, am gesticulat spre diverse zone.

Povestea asta e mult prea tare ca să nu fie scrisă undeva. De ex., pe blogul meu, cu acordul pățitorului. Se face că un tânăr s-a dus odată să-și ia o shaorma de la shaormeria favorită. A dat comanda preocupat, a plătit și pe urmă a așteptat ca lucrurile să-și urmeze cursul. Doar că iată că în loc să fie întrebat dacă vrea ceva sau altceva, a auzit o întrebare care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu… ei bine, cu nimic.

Mi-am amintit acum, că e de sezon. În ultimul timp când ajung în cafenele și ceainării iau cafele de-alea cu mult lapte și/sau ceai, așa că n-am mai remarcat fenomenul. Mai demult însă aveam o pasiune deosebită pentru ciocolata caldă, care în locuri de genul ăsta se făcea deseori din apă și praf. Ciocolata în sine n-avea nimic animal, așa că singura necunoscută era frișca, pe care unii sau alții o puneau frumos deasupra, de decor și ca muncă de lămurire că de fapt ciocolata (și implicit cafeneaua) era bună.