Luați cu japca la citit

Acum câțiva ani mi-am dat seama că de fiecare dată când cineva mă întreba „Ai văzut filmul…” nici măcar nu mai trebuia să aștept să termine. Răspunsul automat era „Nu”. Bine, uneori retractam, că totuși văzusem Star Wars și Lord of the Rings, dar cultura mea cinematografică era mai plină de găuri și lipită de substanță decât un năvod folosit pe post de rochie.

Am zis că trebuie să rezolv cumva problema, că în lumea de azi, totuși, e important să vezi filme. Barem câteva. Așa că am tot bătut apropouri – și pe urmă am bătut apa-n piuă de-a dreptul – pe lângă tipul cu care eram atunci, regizor, să-mi facă și mie o listă de filme care trebuie văzute.

„Uită-te ce am prin calculator,” mi-a zis vag, de parcă l-aș fi întrebat ce e de mâncare și mi-ar fi indicat frigiderul. M-am uitat. Avea ceva filme de acțiune, de care auziseră IMDB și Rotten Tomatoes și despre care n-aveau cuvinte prea bune.

Am insistat că voiam să văd filme bune, filme mari. De-alea, ca să conteze la ceva. Și a tot zis, „da, da” azi și „da, da” mâine și „da, da” a rămas până când într-o noapte, la ora 2 când mă duceam să mă culc, m-a prins de umeri, m-a așezat în fața calculatorului și mi-a pus un film de Fellini.

A fost unul din filmele alea care mi-a rămas în minte pentru mult timp, la fel ca Into Great Silence, ca fiind interminabil, incomprehensibil, neplăcut, interminabil, repetitiv, interminabil și lung. Singura secvență din filmul ăla de Fellini pe care o rețin e cu un tip cocoțat într-un copac care urlă din toți bojocii: „Vreau o femeie! Vreau o femeie! Vreau o femeie!” (Da, dom’le. Taci. Că și eu vreau un pat, o plapumă și o pernă, și tu urli.)

Ce mi-o fi displăcut enorm? Filmul? Fellini? Filmele de artă? Filmele italienești, poate. Filmele în general. Ora. Subiectul. Tot?!

După experiența asta traumatizantă, care s-a terminat cu mine ridicându-mă și decretând că cinematografia e treaba altora și un chin inutil (și cu regizorul plângându-se că mi-a pus un Mare Film și eu nu apreciez), mi-am dat seama de o chestie. Procesul prin care eu am încercat să mă culturalizez în domeniul filmelor e aproape identic cu cel prin care se apropie de obicei oamenii de cărți.

Sunt cărți pe toate drumurile, dar nu toate s-au născut egale. Unele sunt bune, altele sunt proaste, unele sunt ușoare, altele sunt de James Joyce. Presiunea socială (sau școlară) îți impune, uneori, să citești (sau să te prefaci că ai fi citit, dar aia e altă poveste). Dar ce? Deseori, un echivalent de Fellini: nu ceva ce ți-ar plăcea, dar ceva Mare, sau ceva aprobat de acel consiliu secret de snobi care fac canoanele și bibliografiile și care cred că copiii vor să citească chestii naive, de exemplu despre cum și bunica era tânără odată (vedeți prima povestire din manual).

Țin minte că în primară la școală mâncam pe pâine povestiri moralizatoare, iar acasă citeam Cireșarii și Toate pânzele sus!. În gimnaziu citeam chestii care nu duc nicăieri de dragul de a învăța despre metafore și comparații, sau citeam cărți cu hibe, dar de care zicem că sunt extraordinare. Iar eu preferam să citesc Winnetou sau Căpitan la 15 ani. Eram ușor nedumerită că nu găseam prea multe fete în romanele de genul ăsta, o scăpare ciudată.

Cărțile mi le recomandau ai mei. Tata spunea titluri, îmi zicea să le caut că trebuie să fie undeva prin casă. Mama mergea printre rafturi, scotea câte ceva și îmi punea în brațe. Atât de tare mă obișnuisem cu ideea că adulții recomandă cărți bune, că odată în gimnaziu am băgat-o în încurcătură pe o profă de română. După ce ne-a dat lista de lecturi suplimentare, m-am dus s-o întreb ce-mi recomandă de citit. A rămas perplexă și mi-a explicat că recomandase deja! „Nu,” am zis rar, „nu lista de lecturi.” (cred că și atunci mi-era clar că lista aia era venită din altă parte) „Ce-mi recomandați dumneavoastră de citit.” Din păcate a rămas mută și n-am aflat nici până-n ziua de azi ce recomandări personale ar putea avea, sau barem dacă ideile ei coincideau întru totul cu cele dictate de la centru.

Unde vreau să ajung: la felul în care poți să convingi pe cineva să citească nu cu chinuri și scrâșnituri din dinți, ci pentru că are chef de așa ceva:

  1. Nu spui „să citești” la modul general. Că e la fel de bună ideea ca aia cu „Vrei filme? uită-te ce am prin calculator”. În fața multor variante proaste, potențialul cititor are chestii mai bune de făcut.
  2. Nu înlocuiești o chestie mișto cu cititul. Nu mi-ar plăcea nici mie ca atunci când mă joc pe calculator să vină cineva să-mi zică să las prostiile ca să pot citi ceva. E enervant. Dar poți să-i pui omului o carte-n mână când merge să stea la coadă la bancă, când are de așteptat în mașină, când e pe tren, când nu-i nimic interesant la TV, când e în vizită la persoane care vorbesc mult despre chestii care nu-l privesc și nu e o problemă să se ducă să stea pe verandă etc.
  3. Recomanzi chestii care să-i placă. Ar trebui să fie la mintea cocoșului chestia asta, dar uneori nu-i. Ideea e să-ți adaptezi recomandările la cel care întreabă. Ai un copil în față, să zicem. Perfect! Doar că și copiii sunt diferiți între ei. Îi plac aventurile? Bagi Karl May, Alexandre Dumas și, după o vreme, Jules Verne (că Verne e mișto, dar începe greu). Îi plac chestiile dulci și pline de voioșie și transformări în bine? Micul Lord e ok. Copil serios, sensibil și interesat de povești ușor melodramatice? Cuore. Iubește animalele? Fram sau Colț Alb. Șamd. (Poate o să scriu o listă întreagă într-un viitor nu foarte îndepărtat)
  4. Îl lași să nu-i placă. E importantă partea asta. Poate că e cartea ta favorită, poate că e o carte de referință. Și ce dacă?… Nu știu alții cum sunt, dar o mare parte din plăcerea mea de a citi e permisă de faptul că nu trebuie să pic pe spate când îl citesc pe Shakespeare. Dacă ar trebui prin decret de lege să îl iubesc mai mult decât pe Chaucer de fiecare dată când citesc, aș fugi de cărți ca de drac. În plus, o mică parte din plăcerea mea de a citi e dată de faptul că-mi place să discut despre cărți care nu-mi plac (Tess d’Urberville)

…toată vorbăraia asta mi-aduce aminte că ar trebui să mai pun ceva recenzii de cărți pe aici. Unele scurte. Și eventual ceva liste de cărți interesante, poate pe genuri/public-țintă. Hmm. Poate peste câteva zile. Dacă nu uit, ceea ce nu e exclus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *