Un comentariu la „Baltagul”

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Regret s-o spun, dar se vede clar că „Baltagul” a fost scris la repezeală.

Hai să vedem cam a ce seamănă romanul ăsta. E un fel de carte de aventuri combinată cu un roman poliţist, care vrea să redea și ceva din viaţa oierilor de la munte. Nu e o idee rea. Elementele sunt bune: niște criminali, un câine, tehnologie nouă și interesantă (telefonul) și diverse personaje cu idei năstruşnice. Vitoria Lipan e un fel de protagonistă-cireașă-de-pe-tort: o femeie simplă, dar foarte inteligentă.

Dar nu se pune problema să ai palpitații sau să te îngrijorezi prea tare când citești. Sadoveanu a avut grijă să reducă misterul ca să nu ne batem prea tare capul şi a scos întorsăturile de situaţie din aventură. Ne povestește despre peisaj, dar nu cu prea multe detalii, așa că nu poți să simți că ești cu adevărat acolo. Și nu ne lasă nicio clipă se ne îngrijorăm că personajele ar putea păţi ceva – în afară de Nechifor Lipan, desigur, care e deja mort când începe povestea. Detaliile de atmosferă sunt slăbuțe. Situația s-ar fi putut rezolva cu încă vreo două săptămâni de corectură, dar poate că n-a avut la dispoziție decât alea 17 zile. Ce să faci.

De fapt, motto-ul reflectă tot romanul: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”. E ok, are un dram de ritm și ceva rimă, dar nu prea dă pe-afară de cât e de cizelat. Direct, simplu și ai uneori senzația că parcă mai era ceva care lipsește momentan (mai cheamă ș-un câne să ce?…)

Începutul e aproape interesant, în schimb. E un fel de mit al creației. Diverse popoare se perindă prin faţa lui Dumnezeu, care le oferă daruri specifice stereotipurilor – evreii iau banii, nemţii iau treaba bine făcută. Muntenii ajung prea târziu la Dumnezeu, care nu mai are ce le oferi decât o inimă uşoară şi femei ‘iubăreţe’. E o chestie tipic românească, asta: ne amuzăm de cât de nenorociți/slabi suntem. E o plăcere perfidă – nu suntem doar departe de a fi în top, suntem chiar în topul codaș. Ne amuză să ne spunem bancuri despre noi, cei simpatici care niciodată nu reușesc. Pe undeva e un haz de necaz care ne lasă să ne vedem de treaba noastră și să supraviețuim zi de zi, știind că nu suntem într-o țară mai bună. Pe de altă parte, ne ratăm potențialul pentru că știm că nu merităm mai mult. Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă românii ar decide că nu sunt codași, ci fruntași. Dacă s-ar pune să facă treabă, nu la repezeală că poate pică ceva, ci pe-ndelete, organizat, bine. Sunt unii care o fac, desigur. Dar nu simt că ăsta ar fi standardul general.

Să ne întoarcem la roman. Vitoria Lipan e complet îndrăgostită de soțul ei, Nechifor, care o bătea (standardul vremii). Mi-ar plăcea să se vorbeacă puțin pe tema abuzului ăsta în școală, pentru că nouă ni s-a zis că ăsta ar fi fost luat drept un semn de iubire și că dacă n-ar fi bătut-o ar fi însemnat că n-o iubea destul. Dragi profesori, înțeleg că vă pasionează mai mult critica literară, dar ăsta e momentul să spuneți că nu e în regulă să se facă așa și că, la naiba, nu e un semn de iubire. Erau alte vremuri, nu mai luminate.

V de la Virtute are doi copii (deși i s-au născut șapte): Gheorghiță. care nu e foarte impresionant, și Minodora, care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi lăsată în ceață cu firul ei narativ cu tot. Pe scurt, Minodora și fiul dascălului își fac ochi dulci, V de la Veto nu e de acord și vrea s-o mărite pe Minodora cu altcineva, dar până la urmă o trimite la mănăstire și nu mai auzim nimic de ea. În dulcele stil Sadovenian, ni se mai oferă o poezie, de data asta cu oarecare haz: Frunzuliţă de mohor, te iubesc şi te ador, Ghiţă C. Topor.

În fine, Vitoria se tot pregătește și se tot pregătește și se mai pregătește puțin să plece să-l caute pe Nechifor. Are un vis simbolic în care Nechifor traversează o apă și i se zice că probabil că omul nu s-a întors pentru că a dispărut în patul altei femei. Se mai pregătește puțin de plecare, și pe urmă încă puțin.

În dimineaţa de zece martie, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă la drum. Nechifor a dispărut în noiembrie. Între noi fie vorba, dacă Vitoria Lipan ar fi pompier şi ar vedea o hârtie arzând, până ar stinge-o ar arde tot oraşul. Când o chemi pe Vitoria Lipan ca moaşă, ajunge la timp să vadă copilul absolvind facultatea. Singurul motiv pentru care caii nu au Paşte e că îl organizează Vitoria Lipan. Ea e Vitoria: Marea V de la Vin cândVa în Viitor.

Partea bună e că pe drum merg cu doi negustori, dintre care unul e evreu și are idei crețe. Sâmbăta evreul aşteaptă să se topească puţin zăpada înainte să plece, pentru că evreii se pare că n-au voie să circule pe drum sâmbăta, doar pe apă. Și uite așa David mi-e brusc mai simpatic decât restul personajelor. Mai sunt și alte evenimente (judecată, botez, nuntă), dar singurul motiv pentru care mai știu de ele e că am un rezumat la „Baltagul” prin preajmă.

În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, ultimul loc unde a fost văzut Nechifor Lipan, care a cumpărat trei sute de oi și a vândut o sută (probabil că exista un motiv pentru care a și cumpărat și a și vândut, dar nu-l mai țin minte). De acolo a plecat la drum împreună cu cei doi cumpărători (Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza), ceea ce îi dă de gândit lui V de la „Verdict: Crimă”. Zău că povestea ar fi mai interesantă dacă ne-ar ține în suspans ceva mai tare. De fapt, poate că încearcă să ne țină, dar aici Sadoveanu a luat o hartă și ne-a bombardat cu denumiri de localități, ceea ce mi-a cam tăiat din chef.

Ideea e că Nechifor a plecat din satul Borca și n-a mai ajuns în satul Sabasa – nici măcar una din cele trei sute de oițe nu era o Mioriță veritabilă care să-i spună că Bogza și Cuțui s-au pus să-l omoare la apus de soare. Și pentru că bănuielile astea nu-s destul de clare (deși cei doi aveau motiv, aveau ocazia și aveau oile), în loc să tragă fuga până la poliție, Vitoria e un fel de eroină a Agathei Christie, sau o Jessica Fletcher mai de pe vremuri. Le învrăjbește pe soțiile criminalilor una împotriva celeilalte, cu un aer nevinovat, răscumpără câinele lui Nechifor (Lupu) și găsește cadavrul lui Nechifor într-o râpă (cu ajutorul cânelui).

După care demască întreaga crimă la înmormântare în stilul romanelor polițiste. Criminalul Bogza își iese din fire și încearcă să-l omoare pe Gheorghiță, care îl rănește de moarte cu un baltag (titlul! Uite titlul romanului! Uite-l!). Criminalul Cuțui își recunoaște crima și e arestat.

Deci, până la urmă, de ce facem noi în școală romanul ăsta? L-am cam luat eu la palme pe aici, dar după cum ziceam, nu e o idee proastă de roman. Nu e nici măcar un roman prost, de fapt. Desigur, faptul că am adormit anul trecut în fotoliu în timp ce-l reciteam nu e tocmai o recomandare, dar hai să vedem: personajele sunt credibile. Nu foarte bine descrise, dar credibile. Acțiunea e credibilă și, la un rezumat, interesantă. Sunt câteva elemente simpatice. Atmosfera e, probabil, autentică. Lumea în care se învârte Vitoria e pusă interesant între vechi și nou, tradițional și modern (gândiți-vă că modernul e mai avansat decât în „O scrisoare pierdută”, de exemplu). Problema e de stil și cizelare, la care stă prost. Părerea mea e că nu pentru stil se predă în școli, ci pentru aspectele de care zic în paragraful ăsta.

Se predă cam în stilul școlii românești, în care nu admiți sub nicio formă că o „operă” ar putea avea hibele ei, dar fără bagajul de „trebuie să vedeți cât de superb e” în spate, poate fi ok – sau chiar, dacă aveți chef de așa ceva, interesant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *