Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen. Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood.

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri. Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română).

N-o să prea vedeți cărți românești pe aici, pentru simplul motiv că pe majoritatea dintre ele le recomand doar pentru aprins focul. Însă fiecare pădure are și verziturile ei. La nivel declarativ, „Tati” de Vlad B. Popa e o carte care despre cum e să fii părinte și cât de simpatici sunt copiii. În general, astfel de povești mă interesează fix cât negru sub unghie, așa că le-aș fi ignorat fericită și pe astea, dacă nu mi-ar fi fost vârâte în brațe și dacă n-aș fi știut dinainte ce poate face Vlad B.

Dacă mă trezești din somn și-mi spui să-ți recomand o carte, sunt șanse mari să spun „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke. Volumul a fost publicat în 2004 și a fost romanul de debut al autoarei, care a primit un milion de lire sterline avans pentru el și primul tiraj a fost de 250.000 de exemplare, pentru că Bloomsbury au fost _atât _de siguri de succesul ei. Bine, ea mai publicase câteva povestiri scurte, absolut accidental, pentru că cineva i-a dat pe șest o poveste de-a ei lui Neil Gaiman, care a dat-o mai departe cuiva care făcea o antologie de povestiri, iar Clarke s-a trezit sunată și rugată să-și vândă povestirea respectivei antologii, ea nici măcar neștiind că povestirea respectivă a ajuns la oricine.

Chiar dacă George R.R. Martin e cunoscut mai degrabă pentru seria „Cântec de gheață și foc”, care e pe cât de populară, pe atât de clar destinată doar adulților, se pare că poate scrie și cărți pentru copii. Bine, asta nu e o surpriză pentru cei care-l urmăresc pe GRRM din vremuri de demult: „Dragonul de gheață” e o povestire publicată în 1980, cu un deceniu și jumătate înainte să publice primul volum din „Cântec…”.

E cineva care n-a auzit de Harry Potter? Mâna sus! (Rumoare. Cineva râde. Câțiva șușotesc ceva despre diferențele dintre cărți și filme. Apoi, cineva dintr-un colț mai ferit ridică mâna discret și o lasă înapoi jos înainte să se prindă cei din jur.) Să presupunem că e cineva, pe undeva, care nu e foarte în temă. Harry Potter e un băiat orfan, crescut (și maltratat) de rude antipatice. Însă atunci când împlinește 11 ani, află că e vrăjitor și că a fost acceptat la Hogwarts, școala de magie.

Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă. Eu îl propun pe Vlad B. Popa în rolul ăsta.1Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit. Da, știu:_ „Cine?!”_ N-a auzit mai nimeni din cercul meu de el, pe verificatelea, pentru că-l mai pomenesc din când în când.

Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura ALL, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta (dar le mulțumesc celor de la editura ALL pentru volumul primit gratuit contra unei recenzii cinstite). Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri.

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo. Și am zis și următoarele: Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei.

Dacă e cineva care n-a aflat încă, există un tip mai în vârstă, Dan C. Mihăilescu, care pune pe pe Youtube și pe Facebook clipuri cu cărți. Înainte vorbea despre subiectele astea la televizor, l-au scos din grila de programe și acum e online. Însă chiar dacă avem pasiunea asta comună pentru cărți, clipurile lui nu m-au prins. Se pare însă că unii dintre cunoscuții mei îl urmăresc, pentru că din când în când mă mai trezesc cu „Cartea de la ora 5” apărându-mi pe timeline în Facebook.