A nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar

Nu cred că e un secret pentru nimeni că anii de facultate și de masterat m-au dezamăgit enorm. De exemplu, nu știu care a fost eminența cenușie care a decretat că studenții de anul I de la masteratul de studii culturale britanice vor face cursurile de anul II, urmând să le facă pe cele de anul I de-abia în anul următor – însă mișcarea n-a fost de natură să mă impresioneze pozitiv.

Ei, pentru că am mai menționat eu pe aici probleme de când eram eu la facultate, am primit un mail extrem de anonim care mă ruga să public un document de 10 pagini despre Facultatea de Limbi și Literaturi Străine.

Iată un screenshot cu acest mail, ca să înțelegeți de ce zic că e extrem de anonim:

flls anonim

N-am nici măcar o adresă de mail a omului, ca să am unde să-i răspund!

Cu ocazia asta, vreau să vă spun o poveste. De fapt, aș vrea să-i spun o poveste celui care mi-a trimis e-mailul, una pe care i-aș fi zis-o în mod direct dacă aș fi putut să-l contactez. E o poveste despre proteste, profesori și asumări. Doar că o s-o spun pe larg, că e pe blog.

Una din profele care mi-au plăcut în facultate e Sorana Corneanu. E o profă care știe multe, e pasionată de ce predă, are o carte foarte interesantă publicată la University of Chicago Press și mi-a lăsat impresia de persoană activă, inteligentă, implicată în cercetare de dragul cercetării. Din păcate, mi-au plăcut enorm cursurile ei, dar constat că n-am reținut pe cât de mult aș fi putut reține.

La un moment dat, eu și amica Ioana am mers la ceva protest studențesc care avea loc în clădirea în care aveam și noi cursurile, pe strada Pitar Moș. Într-un amfiteatru măricel, care era gol după ora 8 seara, se strânseseră câteva zeci de studenți de la tot felul de facultăți și câțiva profesori. Eu și amica Ioana am ajuns cumva să stăm lângă Sorana Corneanu.

Eu nu aveam de gând să protestez la momentul respectiv. Nu prea sunt genul care să ia cuvântul în adunări de felul meu, iar pe vremea aia eram cu atât mai puțin. Eram în plină depresie, încercam să scap de un fost iubit care nu mă lăsa naibii în pace și-mi făcea capul calendar cu declarații de dragoste, ură și dispreț – și aveam și probleme filozofice existențiale. Cu alte cuvinte, eram obosită și cătrănită și eram la protestul studenților doar pentru că mă aflam în treabă.

Dar tot stând eu așa și ascultând ce se discuta, mi-am dat seama că studenții protestau pentru că voiau să protesteze, nu pentru că știau ce voiau de la viață. Erau nemulțumiți, dar nemulțumirea lor era vagă. De exemplu, protestatarii se plângeau că profesorii nu primeau studenții în cabinetele lor ca să le răspundă la întrebări, cum se întâmplă în State.

„Nu putem primi studenții în cabinete,” a zis Sorana Corneanu, „pentru că nu avem cabinete. Aproape toate sălile au fost transformate în săli de clasă.”

Confirm. Cabinetul celor de la japoneză e un fel de cămară transformată în birou, în care nu pot intra toți profesorii de japoneză deodată decât dacă stau pe vârfuri și-și sug burțile (asta dacă nu cumva s-o fi îngrășat careva dintre ei, că atunci s-a terminat).

Așa s-a ajuns la altă problemă a protestatarilor: insuficiența sălilor.

„Și ce soluție ați propune?” a întrebat Corneanu. „De unde să facem rost de săli?”

Pentru că, într-adevăr, clădirile existente sunt insuficiente. Amfiteatrele din clădirea de pe Pitar Moș, unde eram și noi, erau pline de luni până vineri, de la 8 dimineața la 8 seara, iar dacă or fi fost timpi morți… deși probabil că nu erau. Ajunseserăm să avem cursuri sâmbăta pentru că efectiv nu mai aveau unde să ne bage pe toți.

Cam așa decurgea întâlnirea, și am rămas cu câteva idei de acolo care nu țineau de starea educației. În primul rând, câțiva profesori erau prezenți acolo pentru a asculta doleanțele studenților. Printre profesori sunt oameni care știu că situația nu e excelentă și sunt dispuși să încerce să facă ceva.

Apoi, profesorii aveau o perspectivă nouă asupra situației. Ei știu care sunt lucrurile pentru care luptă și pe care nu le obțin. Unii profesori chiar sunt nasoi, dar uneori există o cauză mai subtilă în spatele unor probleme și se pot găsi soluții de comun acord.

Încă ceva: studenții au un haos în cap și nu știu ce să ceară. Era valabil și pentru mine, la ora respectivă. Eram prea puternic băgată în sistem și, din nou, nu sunt eu reformatoarea socială care să vină și să bată cu pumnul în masă că lucrurile nu-s bune. De fapt, e unul dintre motivele pentru care nu m-am dus la doctorat și n-am încercat să intru în sistem: pentru că știam că e nevoie de reforme și de luptă, iar eu nu sunt persoana potrivită pentru așa ceva.

Ce am primit pe mail de curând e un protest, o ură împotriva sistemului. Ok. Înțeleg. Toți ne enervăm.

Dar ce să fac eu acum cu articolul tău, studentule? Nu vreau să mi-l asum eu, pentru că ataci întregul corp profesoral cu furie și faci acuzații de corupție despre care nu știu cât de fondate sunt. Amesteci mere cu pere și faci o varză din toate. Ce să fac eu cu tine?

Aș putea să te ignor, dar ești la fosta mea secție și discuți de foștii mei profesori. Ești în situația în care eram eu. Așa că, din spirit de frăție, o să iau tot articolul tău și o să-l comentez pe blog, ca să-ți arăt unde greșești, unde ești și tu arogant la rândul tău (așa cum îi acuzi pe toți cei din jur că sunt) și cum ai putea să-ți îmbunătățești situația, chiar dacă ești în facultatea aia pe care o urăști cu atâta ardoare.

Dacă tot discutăm public, s-o facem lată, zic.

Din seria asta de articole:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *