Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți super-dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ’80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la prima ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ’80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ’80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ’80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ’80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ’80 și ’90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *