USR trebuie să piară

Sunt rareori adepta ideii că ceva trebuie distrus din rădăcini pentru a construi altceva în loc. De cele mai multe ori, ceea ce există, oricât ar fi de șubred, e mai bun decât nimic. Dar uneori dau peste lucruri care au făcut mai mult rău prin prezența lor decât ar fi făcut prin absență.

E și cazul Uniunii Scriitorilor din România, cred eu. Rareori mi s-a întâmplat să aud ceva bun de ea. Și mai rar s-a întâmplat să aud de un scriitor bun care să fi fost în vreun fel ajutat de ea (altfel decât cu bani în plus la pensie). Iar acum, pentru că m-a apucat interesul pentru istoria literaturii române, am ajuns inevitabil și la Nicolae Manolescu, critic și istoric literar, membru al Academiei Române, președinte al Uniunii Scriitorilor, mare somitate. Mă așteptam să aibă simpatii în ce privește autorii moderni, dar și să fie oarecum capabil să prezinte literatura mai veche.

Nu știu de ce mai am astfel de așteptări de la somități.

Am luat de curând „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.  Nu vă faceți griji, am și „Istoria critică a literaturii române”,  acel tom mare cât „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”. Doar că nu m-am apucat de el încă. Am zis că încerc întâi varianta asta prescurtată, probabil de popularizare (?) – mai ales că, din câte pricep din introducerea lui Manolescu, cartea ar fi scrisă pentru un public tânăr, încă neieșit de pe băncile școlii. Pentru copii.

Volumul este, în esență, nucleul a ce urâm la literatura și cultura română. Începe cu un mieunat profund, din rărunchi: lumea nu citeșteeeeeeeeeeeeeeeee.

Manolescu e ca unii dintre profesorii pe care i-am avut în școală, care se trezesc că jumătate de clasă chiulește și îi ceartă pe cei rămași până îi fac să regrete că mai sunt încă acolo. Rezultatul e de așteptat: cei prezenți sigur nu vor mai repeta greșeala de a mai veni și  data următoare.

„Explicația” începe cu o referință la Djuvara, a cărui „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” a avut un succes neașteptat. Din păcate, Manolescu ratează motivul acelui succes: Djuvara scria prietenos, simplu, plăcut. Poate că istoricii nu sunt de acord cu tezele lui, dar omul știa să spună o poveste în așa fel încât să te distreze în timp ce te educa. Am avut plăcerea de a asculta varianta audio a cărții lui Djuvara și e ușor de urmărit, rămâi cu niște idei și simți că într-adevăr cineva îți povestește istoria țării de parcă ați sta de vorbă.

Manolescu nu are flerul și probabil nici intenția să facă ceva pentru noi, muritorii de rând. Singurul motiv pentru care pricep o parte din ce spune e că am citit câteva cărți despre istoria literaturii române înainte să o deschid pe a lui – dar chiar și-așa, e insuficient. Deloc dornic să ne povestească ce este în cărțile din literatura română, scrie mai degrabă un fel de meta la pătrat, criticând criticile altora despre opere pe care evită să le discute.

Să vă dau un exemplu. Despre „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, aflăm că:

  • este un „poemation-eroi-comico-satiric” (un poemation e un poem, conform DEX; nu e un roboțel de poezii automate, din păcate);
  • a avut două versiuni, una în 1801 și una în 1812;
  • n-a fost tipărită decât mult mai târziu, din cauza spiritului epocii (al naibii spirit al epocilor, cum ne face el rău așa, de la sine putere);
  • Voltaire a scris Henriade și La Pucelle d’Orleans (ce legătură are? nu știu, e fix în paragraful introductiv despre „Țiganiada”);
  • D. Popovici zice că e o epopee eroicomică;
  • Ioana Em. Petrescu spune că e o epopee mixtă;
  • Ion Istrate spune că e poem epic burlesc, obscur și gratuit;
  • Eugen Negrici spune că e „despre tristețea condiției omenești”;
  • Paul Cornea zice că evocă „strădania omenirii de a ajunge la ideal”;
  • Istrate spune că e o „lume pe dos”;
  • există o interpretare comparatistă;
  • G. Călinescu spune că „Țiganiada e o sinteză de înrâuriri, și opera în totul rămâne o creație proprie”;
  • părerea lui Manolescu e că majoritatea criticilor „au căzut victime unei stratageme a autorului”;
  • părerea lui Manolescu e că notele de subsol fac parte integrantă din text;
  • cititorii „Țiganiadei” se împart, conform lui Manolescu, în Onochefalos (citesc literal), Erudițian (citesc savant) și Idiotiseanu (citesc naiv) (termenii ăștia dubioși sunt gratuiți, lol);
  • Manolescu spune că intenția e de epopee burlescă, eroică și comică și că de fapt Țiganiada reprezintă întreaga literatură, nu e despre țigani;
  • Țiganiada e comparabilă cu ce fac Joyce, Borges, Nabokov și Cervantes;
  • mulți n-au înțeles-o și de-aia are multe interpretări.

Multe informații în două pagini. Pfiu. Greu de enumerat toate. Dar Manolescu a ratat ceva. Cum, ce-a ratat? Nu vă prindeți?

A uitat să spună despre ce e vorba în nenorocenia aia de carte. Efectiv, tot ce știm despre „Țiganiada” în acest punct e că e numită „Țiganiada”, că nu e despre țigani (sau poate… că… este?) și lumea a tot avut Păreri (TM) despre ea. Nu știm mare lucru nici despre contextul în care a fost scrisă, dar ehhhhhhh, detalii.

Volumul lui Manolescu nu e scris „pe înțelesul celor care citesc” și cu atât mai puțin pe înțelesul copiilor. E scris pe înțelesul celor care au mâncat critică literară pe pâine și acum vor să afle ce părere are Nicolae Manolescu despre toți ceilalți. Sau, alternativ, e scrisă pentru cei ce vor să fie impresionați de o împăuneală de referințe.

Dar chiar dacă am văzut repede că Manolescu se așteaptă ca toți să cunoaștem îndeaproape o suită de critici literari și personalități literare ale epocilor trecute, nu mică mi-a fost mirarea când, citind despre criteriile pe baza cărora decidem dacă ceva e sau nu literatură adevărată, am dat nitam-nisam peste cuvintele „Trebuie să-l așteptăm pe Ienăchiță pentru primul criteriu”. Pe Ienăchiță. Amicul Ienăchiță. Cum, care Ienăchiță? Pe Ienăchiță Văcărescu, evident! Ar trebui recunoscut doar după prenume, căci e și un colegiu național cu numele lui în Târgoviște!

Ienăchiță, te-așteptăm diseară la portiță! (Adu criteriul, că altfel ne supărăm.)

Aproape că ai impresia că Manolescu iese la băute cu toți oamenii ăștia. Dacă prin absurd nu iese la băute cu ei, atunci e doar pentru că s-au certat urât pe vreo temă minoră. Băi, Ienăchiță, nu mai fura criteriile!

Argumentele, atunci când sunt și când nu lipsesc din ele jumătate dintre premise, nu prea stau în picioare. În secțiunea despre Alecsandri, aflăm că omul a fost implicat în literatură în mai multe feluri. Printre altele, are două volume de poezii populare „adunate și îndreptate” de el, unul din 1852-1853 și unul în 1866 (pardon, nu aflăm asta din carte; aflăm de pe Wikipedia, Manolescu nu se coboară la nivelul de a ne spune lucruri clar).

Manolescu propune ipoteza că și poeziile „culese din popor” îl au tot pe el ca autor și argumentează:

O dovadă simplă se poate face punând față în față poezii din culegerile din 1853 și 1866 și creații din volumele proprii, Doine, în primul rând. Se va observa că nimic esențial nu le deosebește. Avem de-a face cu aceeași poezie cultă, pe alocuri cultissimă, cu același vocabular educat, cu aceleași motive romantice, cu o prozodie similară, pe care nimic nu ne îndreptățește s-o considerăm folclorică, în afara declarațiilor lui Alecsandri însuși. Exemplele sunt nenumărate. Iată doar unul. Balada șoimului și floarea fagului este povestea unei iubiri nerealizabile, cum va fi aceea din Luceafărul sau din Riga Crypto și lapona Enigel. Chemarea șoimului se va repeta în aceea a lui Enigel:

Ieși din umbră, din tulpină,
Să-ți văd fața la lumină,
C-au venit până la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Și să mi te port la soare
Pân’ te-i face roditoare
Și de mine iubitoare.”

O să sar peste întrebarea „ce înseamnă cultissim în acest context?” și o să trec la subiect.

În mod normal, dacă aș vrea să argumentez că A este similar lui B și nu lui C, aș compara A cu B și cu C. În cazul de față, aș compara poeziile „adunate” de Alecsandri (A) cu cele din „Doine” (B) și cu folclorul real (C). De fapt, cam asta și sugerează Manolescu că se poate face: se vor compara A și B.

Dar în realitate, abordarea asta e prea pentru n00bi. Manolescu merge mai departe (mult mai departe) și face o comparație cu „Riga Crypto și lapona Enigel”, astfel încât inițial am crezut că m-am zăpăcit eu și am uitat că este o poezie a lui Alecsandri din „Doine” (elementul B al argumentului), nicidecum că a introdus în argument un element ca nuca în perete (D). Dar nu. „Riga Crypto” e o poezie scrisă de Ion Barbu în 1930.

Stați să vă fac o schemă.

După cum se vede, elementele aflate într-o oarecare legătură sunt A, B și C, de la mijlocul secolului 19. Elementul D se află la dracu-n praznic, în 1930.

Faptul că se repetă niște idei pe-acolo nu-mi spune mare lucru, de unul singur. Ion Barbu putea foarte bine să fi citit poeziile lui Alecsandri în copilărie și să le fi folosit pe post de inspirație. Putea la fel de bine să citească folclor.

Nu e exclus ca elementele astea să fie în legătură, dar introducerea lui Barbu în ecuație doar complică problema. Apar lucruri în plus de demonstrat, cum ar fi relevanța lui Barbu pentru subiect. Nu cred neapărat că Manolescu greșește – poate că are ceva în cap când spune astea. Sau poate că, accidental, are dreptate (cam ca atunci când ghicești numerele la 6 din 49). Cred doar că nu e suficient să spui „o dovadă simplă” ca să ai și demonstrezi ceva.

Și mai cred și că e foarte jenant să ai nu una, ci multe fracturi de-astea de logică pe parcursul unei cărți, când ești academician, președintele Uniunii Scriitorilor din România și le mai și bați obrazul altora că nu citesc. Păi, dacă am avea o cultură mult mai puternică a cititului, probabil că Manolescu n-ar fi ajuns unde e. Ca să ajungi la vârful Uniunii Scriitorilor cu astfel de cărți trebuie neapărat ca lumea să nu citească, ci să te creadă pe cuvânt când susții că ești foarte bun în domeniul tău.

Dar revenind.

Alt lucru care mă scoate din sărite e că nu prea există noțiunea timpului în această carte. Nu în sensul în care Ienăchiță s-a lăsat așteptat și a venit abia târziu cu criteriul ăla, ci în sensul în care scriitorii sunt pomeniți de parcă ar coexista într-un fel de nebuloasă eternă.

Dacă tot eram la Alecsandri, hai să-l dau tot pe el exemplu:

“fac din [Alecsandri] un anticipator nerecunoscut decât rareori al poeziei generațiilor următoare, de la Eminescu la Coșbuc și de la Iosif la Goga.”

„Proza lui Alecsandri este tipică pentru romantismul Biedermeier și ilustrează, ca nicio alta în epocă, programul „Daciei literare”. În ea îi găsim, in noce, pe Ghica, pe Hogaș”

„Piesele le conțin în germene pe acelea ale lui Hasdeu și Caragiale”

Alecsandri era, se pare, oul de găină din care au ieșit baziliștii literaturii române. La fel ca Budai-Deleanu, care se conecta peste veacuri cu Cervantes și Nabokov, toți poeții, prozatorii și dramaturgii se pot regăsi unii în alții. Scriitorii sunt matrioșce, deschizi subiectul lui Alecsandri și ies din el Hasdeu și Caragiale. Deschizi un Dimitrie Cantemir și hop! A ieșit și Budai-Deleanu. Literatura română e un fel de țesătură eternă și inevitabilă, în care autorii se determină unii pe alții.

Saltul peste veacuri atinge cote atât de absurde încât, când vorbește de primii poeți moderni de la începutul secolului 19, Manolescu spune:

Născuți, cu puține excepții, în deceniul al doilea al secolului, ei sunt tineri prin excelență […] și rămân așa până la Revoluția din 1848

Oameni de sub treizeci de ani, tineri! Cine s-ar fi gândit?! Dar precizarea aproape că are sens în contextul unei lipse complete de concretețe a istoriei.

Încă unul dintre elementele pe care nu prea le suport la oamenii noștri de „cultură” e că scriu citate – afirmații mărețe, care să sune bine. Iată un exemplu grăitor:

 Nicio poveste nu seamănă una cu cealaltă, chiar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare învățăm ceva, altceva, despre noi înșine, despre oameni, despre viață sau lipsa ei. Și după fiecare poveste, deși nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm.

Ups, pardon, ăsta e un citat din Irina Binder. Stați să vă dau din Manolescu:

Așchia sare uneori departe de trunchi și capul cel mai învățat sabia ignorantului îl taie. (p.12)

Poetul are o față dublă. La început, el face veacurile să răsune cosmic și coboară cerul pe pământ (p. 26)

[Dimitrie Bolintineanu] Este privighetoarea poeziei noastre romantice. (p. 29)

Drept e că tipul ăsta de sentimentalism pare mai rar, dar deseori am impresia că Manolescu e mai interesat să spună o concluzie măreață decât să încerce să convingă sau să comunice ceva în mod real.

În fine. Nici n-am terminat cartea, încă – nici n-am trecut de secolul 19, dar mi-e clar care e nivelul.

Aș spune că e trist, dar nu. Cred că e de așteptat. Nu prea avem scriitori mari în ziua de azi și încep să cred că cei care ar avea potențial sunt supți în vârtejurile vechilor instituții și grupuri, atrași în tunelul gravitațional enorm al USR-ului și nu numai, care îi influențează până la distrugere. Cei rămași în afara sferelor de influență trebuie să reinventeze roata pe cont propriu.

De-asta zic. USR trebuie să piară. Nu oamenii din el; și lui Manolescu îi doresc viață lungă și fericită, iar de mai scrie cărți, e treaba lui, căci nu sunt obligată să le și citesc. Dar tot ceea ce reprezintă USR trebuie distrus. Ultimii ani, șterși, lucrurile luate de la capăt. Școala de scris a USR-ului a eșuat lamentabil. În timp ce piața mondială a cărții înflorește și la noi se traduc și piratează cărți într-o veselie, autorii români sunt cvasi-necunoscuți chiar și pentru cei din jurul lor.

Dacă un om nu reușește să fie scriitor de succes, atunci poate că n-are talent, sau n-are noroc. Dacă asta e situația la nivelul unei întregi națiuni, deja nu mai e vina indivizilor, ci a sistemului. Și, uitându-mă la ce produc capii sistemului, părerea asta doar mi se confirmă. Sistemul trebuie distrus.

USR delenda est.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.