Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

  1. Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
  2. Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
  3. Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
  4. Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:
1. Identitatea socială a eroinei este distrusă.
2. Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.
3. Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.
4. Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.
5. Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.
6. Eroul reacționează, pedepsind eroina.
7. Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.
8. Eroul tratează eroina cu tandrețe.
9. Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.
10. Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.
11. Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.
12. Eroina răspunde sexual și emoțional.
13. Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ‘e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod foarte urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie altfel (îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citeșteȘi da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

„E pentru binele tău”. O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

O să închei cu ce mă enervează pe mine de obiceiprotagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.