Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic.

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.

La școală țin minte vag că ne-ar fi explicat că naratorii sunt, în principiu, de două tipuri: naratori omniscienți, care spun povestea la persoana a treia, și naratori la persoana întâi, care sunt și personaje și care sunt subiectivi – și că naratorul la persoana a doua nu există.

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”)

Vreau să fac un experiment.

Întrebare pentru cititori: ce vă sugerează acest început de roman? (sunt chiar primele rânduri, după titlul capitolului, dar trebuie să precizez că e vorba de volumul 2 al unei serii)

N-am o denumire pentru tehnica asta literară, dar vreau s-o disec ca să explic ce am făcut, de ce, cum funcționează și la ce folosește.

Ninge afară de duce locul. Când eram prin școală speram mereu că se fac troiene de câte un metru, să se închidă școlile și în Sf. Gheorghe, dar n-am avut niciodată norocul. Se făcea doar câte un ger de -20-și de grade (ziua) de simțeam că am sloiuri de gheață în loc de pantaloni și mi se lipeau nările una de alta când inspiram.

Nu prea mă uit pe subiectele de la olimpiade, dar cred că e momentul să încep s-o fac. Nu de alta, dar din când în când ar merita să cârâie cineva că lucrurile nu sunt deloc în regulă.

Azi am avut o zi plină, care a fost ultima zi plină din zilele astea pline.

Îmi dau seama că nu mai am, efectiv, energie. Și că n-aș mai putea să scriu The Piano Demon într-o singură zi, cel puțin nu în zile cum a fost asta.