Roxana-Mălina Chirilă

Persoana a treia, perspectivă limitată

La școală țin minte vag că ne-ar fi explicat că naratorii sunt, în principiu, de două tipuri: naratori omniscienți, care spun povestea la persoana a treia, și naratori la persoana întâi, care sunt și personaje și care sunt subiectivi – și că naratorul la persoana a doua nu există.

Fals. Întâi că există narator la persoana a doua, chiar dacă e rar (am auzit de Bright Lights, Big City că ar face așa ceva, dar n-am citit cartea). În al doilea rând că o narațiune la persoana întâi ar putea fi obiectivă, bănuiesc, dacă naratorul ar fi Dumnezeu. Sau moartea (vezi Hoțul de cărți de Markus Zusak). În al treilea rând că naratorul la persoana a treia nu e mereu omniscient, chestie destul de clară dacă ești atent la ce citești.

Naratorul ăsta ultimul poate să aibă o perspectivă limitată, pentru că de fapt urmărește un singur personaj și doar cu personajul ăla știe ce se întâmplă. E un fel de narator la persoana întâi cu mască. În loc să zici, „M-am trezit și am văzut că Elena”, spui, „Se trezi și văzu că Elena lipsea”. Îl găsești peste tot, de la Metamorfoza lui Kafka la Harry Potter. Uneori se poate întâmpla să ai mai mulți naratori de-ăștia într-o carte, fiecare urmărind alt personaj (vezi Urzeala tronurilor, în care naratorul îl urmărește pe personajul care dă titlul capitolului).

Problema e, evident, că dacă alegi un narator la persoana a treia cu perspectivă limitată, și îl folosești vreme îndelungată, nu poți să-l schimbi brusc.

Se aude până acolo oftatul meu prelung? Am un narator de-ăsta. Și nu pot să schimb brusc perspectiva, chiar dacă aș vrea să mut povestea, temporar, pe umerii altcuiva. Sigur, celălalt personaj poate povesti. Sau poate povesti un terț. Sau se poate găsi un jurnal părăsit intenționat (doar că nimeni nu scrie jurnale aici), sau pot să-și citească gândurile într-un subit accident telepatic. Pentru că fantasy. Pe principiul de o gramatică dubioasă „iadul sunt ceilalți”, care se adaugă faptului că personajele sunt în Iad, aș putea să-mi trimit personajul principal în amintirile altcuiva ca pe un fel de Alice în Țara Minunilor, doar că fără minuni.

Asta nu schimbă faptul că până la urmă ce aș vrea să fac ar fi să mut perspectiva pe altcineva. Tot narator la persoana a treia, tot perspectivă limitată.

Mă întreb câte greșeli de interpretare gen „autorul a vrut să spună că” s-au născut din simplul fapt că autorul facea acrobații ca să-și păstreze o coerență a textului, chestie care nu e evidentă când citești cartea.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |