Mi-e greu să spun exact de ce îmi place Nikos Kazantzakis – temele lui, deseori filozofic-creștine, nu sunt tocmai ce-mi doresc eu cel mai mult de la o carte. Dar are ceva fascinant în stilul de scris, în modul în care descrie psihologia personajelor și în felul în care povestește întâmplările mărunte.
Nu mi-e foarte clar de ce pe spatele cărții lui John Fowles, „Iubita locotenentului francez” scrie că e o emoționantă poveste de iubire, despre frumusețea vieții și libertatea de a alege. Cineva aici se înșală amarnic – ori eu, ori persoana care a scris textul de pe copertă. Sau poate n-am citit același lucru.
Am aflat azi de la niște colegi de breaslă că dacă mergi în Google Translate, îl lași să detecteze limba și scrii o grămadă de vocale alandala, sunt șanse mari ca softul să decidă că scrii în limba hawaiiană și să vină cu o traducere de-ți stă mintea-n loc.
De curând am reinstalat Windows. Nu pentru că aveam vreo problemă, ci pentru că voiam să mă mut de pe HDD pe SSD. Și, pentru că nu m-a întrebat drăcia de Microsoft Office în ce limbă vreau s-o reinstalez, m-am trezit cu ea în română.
Nu mai am dispoziția să recomand cărți SF faimoase, așa că azi vă prezint „Bend Around the Wind”, de Scyllaya, al cărei nume îl dau cu copy-paste pentru că nu pot să-l rețin nicicum.
Pentru că sâmbăta recomand cărți mai ciudate și săptămâna asta a avut o temă SF, mi-am dat seama de un lucru: am citit în general ce era mai faimos în cadrul genului, fără să aung să descopăr ce era mai dubios.
[Această postare NU face parte din seria „Cartea de azi”. E o recenzie mai amănunțită și nu o recomandare.]
Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei.
Mi-a plăcut articolul ăsta scris de Vlad B. Popa despre rețetele din online-ul românesc – nu prea gătesc după rețete de-ale noastre, dar recunosc stilul. Însă mai e o chestie pe care o remarc des: românii gătesc de parcă vor cu disperare să facă diabet.
Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic.