De câteva zile, blogosfera românească freamătă. Ce mai geamăt, ce mai zbucium! La Webstock, Cabral a spus că blogosfera s-a „basit/busit”! (în variantele astea a apărut parafrazarea pe net, se pare) E un scandal al bloggerilor, dar pentru că eu nu-s bloggeriță, ci doar mă prefac, nu m-am simțit atinsă. (Ceva-ceva, bloggerii nu fac treabă bună.)

[][1]

A fost odată ca-n povești, în țări în care scriitorii se iau mai puțin în serios decât se iau la noi, o trupă de oameni care au decis să scrie un roman într-o lună. Și i-au provocat și pe alții să facă la fel. Și, din an în an, au apărut tot mai mulți participanți până când au ajuns cu sutele de mii. Pentru că se pare că sunt o grămadă de oameni care s-au gândit la un moment dat că ar vrea să scrie și toată chestia durează doar o lună, deci ce mare brânză.

Pe 1 octombrie, la vreo 12:10 noaptea mi-am dat seama că se încheiase o lună și că puteam să-mi văd statisticile de pe blog pe luna septembrie (îmi plac statisticile pentru că sunt numere). Și mi-am adus aminte că o lună nouă = zile de naștere. De obicei uit complet de ele, dar am început: 8 octombrie, tata. A, stai, că Tati, bunicul, tatăl lui, e tot în octombrie. 6 octombrie. Și am zâmbit, că s-ar putea să fie prima oară când mi-aduc aminte singură de ziua lui Tati. Cred că l-am sunat prin 2011, la îndemnul mamei, și vorbea destul de în dodii. În 2012 cred că am vorbit cu Mami, cu bunica. Și apoi n-am mai zâmbit, că anul ăsta nu mai vorbesc cu nimeni de ziua lui. Tati a murit în noiembrie. A tot tras să moară vreo 2 ani, până când ajunsesem să cred că o să fie etern cu un picior în groapă, un moș neschimbat până-n Ziua de Apoi.

Eftimie posta pe Facebook acum vreo oră că vrea să ajungă în Brașov, el fiind în București. Ceea ce e foarte greu azi, pentru că trenurile venind dinspre Brașov spre București au întârzieri de 350-390 de minute. Între timp, întârzierile au ajuns la 420-520 de minute pentru trenurile care ar fi trebuit să fie în Gara de Nord la 8 fără ceva și un minimal 175 de minute pentru trenul Budapesta-București, care teoretic ajungea la 12:10. A fost zăpadă, au fost furtuni, au fost căderi de copaci pe calea ferată și le-au stricat tot felul.

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.

Acum ceva vreme îmi pusesem ca status pe Facebook ceva gen „I’m procrastinating.” Bine, probabil că era mai mult în statusul ăla, dar cam asta era ideea. Și mi-am văzut de treaba mea.

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc.

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.