Nu știu de ce nu mă crede lumea când le spun că e ditamai târgul în Sfântu Gheorghe. Nu e o exagerare. E ditamai târgul. Să încerci să numeri tarabele de comercianți e un exercițiu de futilitate. Le-am „numărat” pe Google Maps și mi-a ieșit mai mult de un kilometru – în condițiile în care pe anumite bucăți ai strada, tarabe pe stânga, tarabe pe dreapta și încă două rânduri de tarabe pe mijloc.
Pe 23 aprilie e Sf. Gheorghe – vorbesc de sărbătoarea din calendarul ortodox, desigur. Ei, cu ocazia asta, orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, e aruncat într-o sărbătorire foarte veselă, artistică, primăvăratică și comercială, cu târg, tarabe, evenimente, spectacole și tot ce vrei și ce nu vrei. Se închid străzile, se umple tot centrul de tarabe și scene și corturi, de miros de mici, vată de zahăr și kurtoskalacs (n-am diacritice ungurești pe tastatură momentan, ca să le pun pe kurtosi). Și vin ceva formații sau cântăreți interesanți.
A year ago, when I was a Master’s student, I complained to a clever friend (also a web developer) about one of the texts I had to read for university. I told him it was horrible to read, that I could barely understand what the author wanted and I wasn’t entirely sure I got the point.
Sistemul de învățământ, se știe, merge la vale. Copiii nu mai învață, profesorii nu sunt buni etc. Nu? Da! Cum spunea cineva acum câțiva ani când erau grevele, de ce se tot zbat greviștii ăștia de profesori atâta, când ar trebui să treacă înapoi la treabă? Și-au făcut damblaua cu greva, acuma gata! Ei nu-și dau seama ce aiurea e să nu faci școală cu săptămânile?…
Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei.
De câteva zile încoace stau pe youtube, cu un internet care merge deosebit de prost, și mă uit la clipuri cu Neil Patrick Harris. De la Tony Awards, de la Emmy și pe unde mai cântă. Dr Horrible’s Sing-Along Blog îl știam oricum aproape pe dinafară. Oare duc lipsă de muzică, sau am fost pur și simplu prea normală și ne-fană în ultimul timp?
Internetul, se pare, e țara nimănui – cel puțin în ce privește partea de internet în limba română. Nu vorbesc doar de faptul că se amestecă tabloidele cu știrile pe diverse site-uri (mă uit la tine, Realitatea), sau de bloguri răzlețe în care se discută despre repitileni și vulturieni care vor să cucerească pământul, ci de atitudinea generală a României online.
Am o prietenă bună care are o pasiune deosebită pentru cărți audio și a cărei zi de naștere se apropie (în sensul în care e peste vreo lună). Mă rog, are o pasiune și pentru corsete, dar aia e altă poveste. Și mi-a zis zilele astea că și-ar dori din partea mea versiunea audio a unei povestiri/a unui mini-roman/cum îi spune, 40.000 de cuvinte.
O chestie pe care o remarc destul de des când discut cu unii care au obiceiul să argumenteze folosind Biblia e că au citit Biblia la fel ca mine: mai din părți. Biblia e o carte MARE. E ceva mai lungă decât „Război și pace”, dacă nu mă înșel, așa că nu te pui pe ea și o citești într-o seară. Dar eu aș fi presupus că majoritatea celor religioși au citit-o. Deseori, se pare că nu ăsta e cazul.
Inspirată de atâtea și atâtea și atâtea bloguri scrise de femei, pentru femei, cu femei, despre femei și [alte prepoziții] femei, mi-am dat seama ce lipsește de pe blogul meu!