Înainte să încep, o dilemă: atunci când Moise & co. rătăceau prin deșert timp de 40 de ani, se hrăneau cu mană. De unde își făceau rost de ceva de băut? Există vreo teorie oficială pe direcția asta?

Așa. Înapoi la Paște.

Nu sunt creștină. Habar n-am cum am fost declarată pe la ultimul recensământ (nu eram acasă, așa că e posibil să fi răspuns altcineva la întrebări… sau nu), dar în sinea mea știu și recunosc: nu sunt creștină nici practicantă, nici nepracticantă, nici nu aparțin mai mult sau mai puțin de careva din variantele oficiale de creștinism, nici nu iau Biblia ca și carte de căpătâi și nu cred nici măcar în acele câteva idei de bază în care cred cei care vorbesc despre „creștinismul adevărat”. Între noi fie vorba, creștinismul ăsta adevărat îți scapă la fel de tare printre degete ca bărbații adevărați și femeile adevărate, pentru că oricine vorbește de el se referă mereu la altceva decât ceilalți. Dar toți par să fie de acord că există un Dumnezeu Tatăl care vede tot, un Iisus care s-a sacrificat pentru noi și că trebuie să te rogi și să te comporți într-un anumit fel ca să ajungi în rai, unde o să petreci o eternitate minunată. Toată chestia aia. Nu cred în ea.

Așa că iau Paștele și Crăciunul mai mult ca sărbători interesante decât ca sărbători religioase. Nu mă duc pe la biserică pentru că mă interesează prea puțin slujbele. Anul ăsta am stat pe-acasă cu mama, am făcut cursuri de la Coursera, am chicotit și am mâncat bunătăți. (bunătăți care nu prea au nici în clin nici în mânecă cu Paștele tradițional – de la broccoli la lipii umplute în stil shaorma, la tiramisu și la ciuperci cu arahide.) Mama a vopsit ouă pentru că o distrează – anul ăsta le-a fiert în coji de ceapă roșie și au ieșit simpatic de ciocolatii.

Ouăle mici sunt ouă de prepeliță. Care arată mișto, au un gust mișto… dar decojești până te plictisești. Intră la capitolul „delicatese”, că nu se pune problema să mănânci până te saturi.

Și e ok. Ce e distractiv e că zilele astea sunt vesele și liniștite – pace și voie bună. Mai demult, când ajungeam prin preajma persoanelor religioase, simțeam un fel de obligație de a mă purta de parcă aș crede și aș respecta tradițiile, un fel de vinovăție că eram singura care se plictisea și își turna ceară încinsă pe degete de plictiseala așteptării cu orele pe la biserică. (dacă o torni de suficient de sus și suficient de des, se răcește suficient de tare ca să nu te arzi cu ea.) Sau mă simțeam neadecvată pentru că nu simțeam nevoia să particip la festinuri îndelungi și grele.

Anul ăsta nu. Mi-am acceptat condiția de persoană din exterior, de agnostică pe care o distrează ouăle de Paști și „Hristos a înviat!”-ul cu care ne salutăm. E mai onest, mai sincer. Și viața merge înainte.