Azi am avut o zi plină, care a fost ultima zi plină din zilele astea pline.

Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea).

Adulții merg pe drumurile bine știute, pe căile bătute, prin locurile clare. Copiii o iau peste garduri și pe cotloane, explorează ascunzișuri, știu poteci pe te miri unde. Sau cel puțin asta era părerea copilului din „Oceanul de la capătul aleii” (așa mi-a plăcut cartea aia). În cazul ăsta, am rămas copil. Dar nu când sunt cu alții. Când sunt singură.

Deci, nu știu cum să vă explic. Au trecut vreo patru ore de când am fost cu Linda pe acolo și papilele mele gustative încă sărbătoresc cu o încântare pe care probabil că o s-o țin minte și peste câteva luni.

Cu multă, multă plănuială și amânări și toate cele, amica Linda, fostă colegă de facultate și de masterat, prietenă scriitoare și în general persoană mișto, a decis că vine în vizită la Sf. Gheorghe/Brașov ca să mai scape de căldura moldoveană și de non-cheful de pe acasă.

Ieri aveam chef să scriu printr-o cafenea (de ce scriu scriitorii în cafenele: că te lasă lumea în pace și ai ceva de băut). Și până la urmă am ajuns într-un bar care servește cafea, ceea ce din punctul meu de vedere e tot pe acolo.