O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge.

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.

Cel mai greu e să ștergi.

Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese. Plus, senzația că nu e totul rău…

Neil Gaiman are multe sfaturi bune despre scris. Majoritatea sună cam așa: „Scrie!” Aveam odată un wallpaper cu poza lui și două reguli: 1. Termină ce ai început; 2. Nu te poți scula decât ca să-ți mai iei niște ceai.

Am melodii de care mă îndrăgostesc pentru că-mi spun enorm de multe. Poate pentru că sunt ele pline de înțeles, poate pentru că am tendința să mă uit la versuri și să văd o interpretare care n-are nici în clin, nici în mânecă cu ce voia autorul.

Am descoperit azi o greșeală GIGANTICĂ pe care o poți face ca scriitor. Și sfătuiesc pe absolut oricine vrea să scrie ceva vreodată să n-o facă.

Din punctul meu de vedere, există două categorii de scriitori. Sau mai multe, dar două în ce privește personajele despre care scriu:

1. Cei care „preiau” oameni reali – de obicei raționamentul merge așa: dacă omul există, va fi un personaj credibil.
2. Cei care își inventează personajele – alt raționament: nu poți cunoaște cu adevărat psihologia celorlalți, deci mai bine inventezi.

Eu fac parte din a doua categorie. Nu cunosc pe nimeni atât de bine încât să-mi dau seama exact care sunt subtilitățile psihologice implicate în fiecare pas, fiecare alegere, fiecare decizie.