Despre cărți și filme
Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.
Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă. Nimeni nu se plânge de ei. Și deși sunt o grămadă de porcării pe piața muzicală, ah, muzica e ok oricum.
Cu filmele probabil că a fost alta chestia. După ce cărțile au început să fie produse masiv, multă lume citea din pură plăcere. Și când zic „plăcere”, vreau să zic „entertainment”. Dickens scria foiletoane prin reviste, împreună cu alții din perioada victoriană, găseai tot felul de reviste cu povestiri și să nu uităm de faimoasele penny dreadfuls – povestiri publicate în mai multe părți, fiecare costând un penny, care conțineau povești de aventuri dramatice și senzaționale și care erau orientate către băieți adolescenți din clasa muncitoare. (varianta americană era „dime novel”)
Adică erau ca Power Rangers, Scooby Doo, serialul ăla cu mașina vorbitoare, sau alte chestii din copilăria noastră. Nu era tocmai cultura de pe lume.
Doar că se petrece un fenomen interesant: când zici „literatură victoriană” azi, sau „literatura de la începutul secolului XX”, tinzi să te gândești la grei. Dickens, Bronte, Hardy, Lewis Carroll, Virginia Woolf, Margaret Mitchell, Thackeray sau Rudyard Kipling (ăla cu Cartea Junglei, de a luat Premiul Nobel pentru literatură). Pentru că la școală asta te învață, la fel cum în 2103 copiii din școli o să învețe de Marquez, John Fowles, Salman Rushdie sau cine știe cine. Probabil că n-o să învețe de JK Rowling, Stephenie Meyer, GRR Martin, Barbara Cartland și EL James. Și cu atât mai puțin o să învețe de cei care sunt și rămân minori, dar care umplu librăriile, de zecile de autoare de romane de dragoste care se vând, dar pe care istoria le uită.
Există literatură și Literatură. Din păcate, când se vorbește de cărți ai spune că toată lumea care scrie e un Marquez și că toți cei care citesc îl citesc neapărat pe Tolstoi și sunt de ridicat în slăvi și adorat. Fals! Literatura e și ea entertainment și când citești poate ai de-a face cu vârfurile, sau poate ai chef de o chestie populară, sau poate, la naiba, citești pornografie.
Literatura e un tip de artă care are potențialul să producă lucruri excelente (după cum a demonstrat istoria) sau porcării (iarăși, o chestie demonstrată de istorie) sau eventual chestii populiste (iar demonstrată) sau plăcute, dar lipsite de valoare (încă o chestie demonstrată), sau ciudate rău (demonstrată ad infinitum). Dacă lumea citește, nu e pentru că apreciază valoarea cărților și a întors spatele infamului televizor din protest cultural. Dacă cineva nu citește, nu e pentru că filmele i-au luat mințile (poate nu-i plac cuvintele, na).
Momentan, formatul video e cel cu care suntem obișnuiți. Majoritatea dintre noi, vreau să zic. Ne-am uitat la televizor de mici, știm care-i chestia cu el, ne e familiar. Știm că avem filme bune, filme proaste și filme la care ne uităm ca să ne simțim bine.
Literatura în schimb a ajuns să presupună un oarecare efort pentru că poate nu suntem la fel de obișnuiți cu ea, sau nu știm ce ar fi ușor de citit, sau ce ne-ar plăcea, sau ce ne-ar face să ne simțim bine. Sau traducerile sunt proaste, ceea ce e mereu o posibilitate la calitatea editorială de azi. Poate efectiv cititul e dificil pentru unii din cauza mediului efectiv al cuvintelor.
Chestia e că se compară însă merele cu perele: vârfurile literare cu masa filmelor și serialelor. Păi așa, cred și eu că literatura iese bine! E păcat e că filmele n-au intrat încă destul de tare în conștiința noastră a artei încât să avem canoane pe care să le știe toată lumea, ca să mai egalizăm terenul de luptă. Puștii de liceu nu au ore de film în care să se uite la, nu știu, Citizen Kane, Casablanca și ce-o mai fi și să discute critic ce văd pe ecran. E încă un vest sălbatic și din cauza haosului nu e la fel de clar care sunt valorile, sau uneori chiar că ele există (să ne înțelegem: nici eu nu le știu, dar asta pentru că nu sunt foarte în temă cu filmele în general).
Dacă ar fi același haos și în literatură… eheeeeee… probabil că am ajunge la „Nu mai citi atâta, ia și tu un bilet la teatru!”