Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc. Secretul e destul de simplu. Sunetul din filmele vechi nu e înregistrat pe platou, la filmări, ci în studio – actorii trăgeau câteva duble în care încercau să spună replica în așa fel încât să se potrivească cu mișcarea buzelor lor de pe film, apoi replicile se montau pe bucățele.

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tristețea celor care spun că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ci stau să se uite la filme și seriale toată ziua. Mi-am dat seama că există o soluție simplă și rapidă prin care se poate rezolva situația: să se înlocuiască orele de literatură română cu ore de film universal. Cu alte cuvinte, în loc să se predea Rebreanu, Cărtărescu, Sadoveanu și așa mai departe, să se predea cinematografie universală.

Când s-a făcut Harry Potter, au făcut șase filme din primele șase cărți – dar la ultima au făcut Harry Potter 7, Partea I și Harry Potter 7, Partea a II-a. Jocurile foamei? Primele două cărți sunt două filme, a treia carte e despărțită și ea în Jocurile foamei: Mockingjay, Partea I și Jocurile foamei: Mockingjay, Partea a II-a. Twilight? Iar, Zori de zi, Partea I, Zori de zi, Partea a II-a.

Acest film este despre un Antonio Banderas care trăiește o criză profundă, ceea ce-l face să fie profund crizat. Țipă în oraș, țipă în deșert, țipă la roboți și se comportă în principiu ca un idiot cu o problemă. Nu vreau să spun că e un antierou, vreau să spun că e isteric. Filmul e atât de prost încât nu-mi bat capul să evit să vă spun cum se termină. Dimpotrivă, vă povestesc tot ce-mi trece prin minte.

Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară. Acestea fiind zise… Gog.com, care se ocupa înainte doar de vânzarea de jocuri mai ales vechi, dar și unele mai noi, se lansează și pe direcția de filme. Deocamdată au foarte puține, mai ales pe direcția de jocuri, dintre care pe două le dau gratis:

Am văzut acum trailer-ul și o să fie epic. Să vă povestesc: un mare șef de corporație, tânăr geniu în domeniul afacerilor, are anumite… probleme psihice… din cauza cărora este incapabil să relaționeze normal cu alți oameni. Își ascunde defectele cu dibăcie și farmec, dar în viața privată are tot felul de ciudățenii, în special în ce privește relațiile „romantice”. Din cauza asta apelează la prostituate pe care le pune să semneze contracte de confidențialitate ca să nu-i divulge secretele.

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă. Filmul se bazează pe cartea lui Veronica Roth, Divergent (există la noi în română în format electronic și digital, dar originalul în format electronic e mai ieftin acum).

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic: Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă.

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți. Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute. Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig.

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake. Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă.