A fost o perioadă din copilăria mea când dădeam de Snoopy peste tot – jucărele, tricouri, tot. Dar deși știam personajul, nu știam de unde era și nu citisem nimic cu el. Îl percepeam ca pe un fel de Hello Kitty, un fel de personaj faimos pentru că e faimos, simpatic, ușor de recunoscut, dar fără context.

Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului.

„Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta”

Isaac Asimov e unul dintre marii scriitori SF clasici (mai trebuie să zic chestia asta?). S-a născut în 1920, a studiat chimia la facultate, și-a dat doctoratul din ea și a scris atât de mult încât a ajuns să renunțe la cariera de om de știință și să devină scriitor cu totul.

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală.

Vorbeam de curând cu o prietenă despre una dintre temele noastre recurente de discuție, misticismul medieval, care e mult mai fascinant decât pare, mai ales dacă îl discuți în cercurile care trebuie.

„Wide Sargasso Sea”, scrisă de Jean Rhys și publicată pentru prima oară în 1966, a fost tradusă și publicată de două ori la noi din câte îmi dau seama. Am văzut prin anticariate o versiune veche cu numele de „Marea Sargasselor” și una mai nouă de la Leda, „Întinsa Mare a Sargaselor”. Amândouă par să nu mai fie disponibile prin librării. (Asta ca să rezolvăm problema traducerilor din prima.)

Surorile Brontë, care au trăit la începutul secolului 19, fac acum parte din canonul marilor autori victorieni din Marea Britanie. Sunt sigură că numele lor nu le e străin multora dintre cei care citesc seria asta de articole.

N-am citit foarte multă literatură chineză și nici nu susțin că aș fi foarte în temă cu cultura lor, dar „Călătorie spre soare-apune” de Wu Cheng’en e o carte suficient de faimoasă încât să ajungă și pe radarul meu, ca să-i spun așa.