Nu știu dacă mai ține minte cineva, dar la începutul anului – mai exact, pe 3 ianuarie – ziceam că anul ăsta îmi propun trei chestii în materie de citit:

Acum câțiva ani, la un târg de carte, am găsit Memoriile lui Casanova, o ditamai carte de sute de pagini, cu coperți albastre. Le-am luat, iar după ceva timp am zis să le citesc. Dar, surpriză, surpriză! Erau varianta prescurtată.

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”