Aprobare de sus

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici.

„O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor.

„De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea.

„Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer. „De sus.”

Mama a stat să se gândească puțin la pietatea celor care primesc aprobare de la Dumnezeu și s-a întrebat, probabil, care e ritualul prin care preoții ajung să fie convinși că divinitatea e de acord cu planurile lor arhitecturale. Știu că la asta m-am gândit și eu când mi-a povestit: de unde știi ce planuri are El pentru căsuțele de lumânărele?

„De sus,” a insistat preotul, văzându-i confuzia. „De la primărie, normal. Nu se poate face nimic fără aprobarea lor.”

După cum a comentat mama când mi-a povestit scena, fiecare om are susul lui.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *