Cele mai lungi romane din lista mea

Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto.

Dar articolul lui m-a făcut să mă întreb care sunt cele mai lungi cărți pe care le-am citit eu, așa că am dat o tură pe Goodreads și mi-am sortat cărțile citite în funcție de numărul de pagini. Am rămas surprinsă un pic surprinsă de cât de multe au peste o mie de pagini, chiar dacă unele sunt ediții cu pagini mici.

Unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin. Unele sunt cărți de referință la nivelul literaturii universale, altele dimpotrivă. Hai să vedem care sunt romanele cu care mi-am ocupat un timp deosebit de îndelungat.

1. „The Sacrifices Arc” de Lightning on the Wave

Cei care mă cunosc îndeaproape probabil că nu vor fi surprinși să vadă pe lista asta volume scrise sub pseudonime evidente, cum ar fi „Lightning on the Wave”. Dacă pe timp de zi citesc multe, de la clasici universali la cărți academice, flebețea mea adevărată probabil că e fanfictionul.

Fanfictionul („ficțiune scrisă de fani”) e un gen care nu e chiar „gen” în sensul clasic al cuvântului. Singura trăsătură comună a textelor scrise sub eticheta asta este faptul că sunt bazate pe alte texte („text” în sensul larg, însemnând carte, film, serial, joc etc.). Sunt nepublicabile prin excelență, deoarece autorii originali dețin de obicei drepturile de autor, așa că se găsesc la liber pe internet.

Deși asta nu înseamnă nimic din punctul de vedere al calității textelor (unele sunt excesiv de slabe, altele sunt excelente), s-au creat anumite curente și stiluri în cadrul genului, care mă pot binedispune chiar și atunci când n-am chef de nimic altceva sau când mă pocnește o insomnie cruntă.

„The Sacrifices Arc” nu e o carte, ci o serie, dar majoritatea volumelor sunt lungi spre foarte lungi, două din ele depășind relaxat „Război și pace”. Asta pentru că seria n-a avut editor care să spună că e imposibil să le legi în volum.

E un univers alternativ la seria Harry Potter, în care Harry are un frate geamăn (Connor) despre care se crede că e băiatul profețit să-l învingă pe Voldemort. Pentru ca profeția să se desfășoare cum trebui, Harry e antrenat de mic să-și apere fratele și să se sacrifice în numele lui.

E abuziv să iei un copil mic și să-l speli pe creier ca să fie bodyguard? Da, acesta fiind unul dintre lucrurile explorate în serie. Lightning on the Wave creează un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au motive clare și culturale pentru a-i disprețui pe cei născuți în lumea non-magică, în care Întunericul și Lumina sunt mai mult decât doar metafore, iar vrăjitorii conduc lumea prin forță asupra altor specii magice.

2. „Varney the Vampire” de James Malcolm Ryder – 1966 de pagini

În apărarea mea, nu știam cât de lungă e cartea asta atunci când m-am apucat de ea. E atât de lungă încât prima oară am obținut jumătate din ea și am fost sigură că o am în întregime – doar ca să descopăr pe final că mai urma.

„Varney the Vampire” e unul dintre cele mai bune și renumite romane de duzină din secolul 19. Am povestit un pic de el aici (inclusiv cu tot contextul în care a fost scrisă) și am publicat un rezumat pe Goodreads. Cel mai important lucru pe care-l face „Varney the Vampire” pentru un cititor modern este să-i demonstreze că se scria prost și acum mai bine de un secol.

Acțiunea începe în Anglia, unde o tânără e atacată noaptea de un vampir, iar frații și prietenii ei merg în căutarea creaturii, care seamănă leit cu un portret din casă. Confruntarea durează cale de vreo mie de pagini, în care Varney e mai mult sau mai puțin vampir, autorul uită că fata avea doi frați, iar o mulțime revoltată este singurul personaj cu adevărat bine scris din carte. Uneori e neclar dacă personajul chiar este o creatură supranaturală, dar farmecul misterului dispare în a doua jumătate a cărții, care devine din ce în ce mai repetitivă, supranaturală și puțin interesantă.

E unul dintre puținele cazuri în care mă bucur că protagonistul se aruncă într-un vulcan, ca să mă scutească de o suferință. Nu e o carte întru totul rea, dar dacă ar fi fost cu 1500 de pagini mai scurtă, ar fi fost mult mai bine.

Nu pot să nu mă întreb cum arătau romanele de duzină slabe din epocă.

3. „Evenfall” de Ais – 1427 de pagini

Uneori urmărești pe cineva pe internet, aveți gusturi asemănătoare și observi că îi place foarte mult o serie, așa că decizi să o citești și tu (mai ales dacă e gratuită). Așa am ajuns și la „Evenfall”, o carte scrisă prin 2007 și publicată în serial pe internet.

E primul roman dintr-o serie despre agenți secreți, așa cum înțeleg filmele de acțiune agenții secreți. Unul dintre ei e un tip extrem de periculos și cam dus cu sorcova, care omoară cum respiră și, între misiuni, e ținut prizonier de propria agenție. Nu într-un apartament. Nu într-o celulă. Ci într-un fel de cutie, deși el e claustrofob și probabil chestia asta nu-l ajută la tărtăcuță.

Din păcate, lumea nu e extrem de bine construită și nu mi-a fost niciodată foarte clar care sunt cele două tabere și de ce se comportă așa cum o fac. În schimb, firul narativ de dragoste e mai bine pus pe picioare (yay dragoste LGBT între agenți secreți?) și reușește să care povestea până la final.

Ar fi mers un pic mai scurtă și mai clară. Poate că de-asta n-am ajuns nici până în ziua de azi la următoarele volume din serie.

4. „It” de Stephen King – 1392 de pagini (în ediția mea)

„It” începe excelent, evocând extrem de bine lumea micilor orașe americane din urmă cu câteva decenii. Personajele sunt realiste și umane și n-am putut să nu mă întreb de ce Stephen King nu e mai studiat ca mare prozator american. E horror, dar e uman; e întunecat, dar dă impresia de realitate.

Bănuiesc că povestea vă e deja cunoscută – într-un orășel apare un clovn ucigaș care țintește cu predilecție copiii, iar copiii trebuie să-i înfrunte. Dar clovnul nu e tocmai clovn, ci o creatură supranaturală.

Pe măsură ce acțiunea progresează, însă, Stephen King o ia pe panta senzaționalului – e un senzațional bun (cu mult peste Varney de mai sus), dar se pierde din atmosfera pe care o crease. Ceea ce a început ca o aventură umană devine o poveste cu inteligențe extraterestre și scene de sex între copii, făcându-mă să înțeleg foarte bine de ce nu e foarte apreciat în cercurile academice.

5. Război și pace” de Lev Tolstoi – tot 1392 de pagini (dar mai mari; ca număr de cuvinte, e cu un sfert mai lungă decât „It”)

Ați auzit și o să auziți multe despre „Război și pace”, de obicei de la oameni care cred că e absolut necesar de citit canonul literaturii europene.

Ce se spune mai rar e că Tolstoi avea o teză despre istorie și simțea o nevoie profundă să o discute filozofic în paginile romanului. La fel cum Victor Hugo întrerupe „Cocoșatul de la Notre-Dame” ca să ne povestească despre arhitectura pariziană, Tolstoi se oprește deseori din povestit ca să ne explice că istoria e împinsă înainte de mase, nu de indivizi geniali. Iar după ce simțim că a spus-o suficient de des, o mai zice și într-un epilog interminabil, care e doar filozofie.

Altfel, este un roman istoric – zic „istoric” nu pentru că e scris în secolul 19 (deși e), ci pentru că Tolstoi nu scria despre contemporani, ci despre războiul cu Napoleon care se încheiase deja de decenii. Și, bineînțeles, despre înalta societate rusă și preocupările ei. E destul de interesantă (deși, recunosc, am citit-o acum mai multă vreme și am uitat o mare parte din acțiune).

6. „Povestea lui Genji” de Murasaki Shikibu – 1360 de pagini

Unul dintre romanele mele favorite – am povestit de el pe lung în vreo trei articole. Pe scurt, încă o dată: Japonia de acum o mie de ani, curtea imperială, un prinț splendid și rafinat, doamne elegante, multă poezie și un simț estetic deosebit.

7. „The Problem with Purity” de phoenix.writing – cam de dimensiuni Tolstoiene.

O altă povestire bazată pe Harry Potter pe care o urmăream în timp ce era publicată în 2009 (câte un capitol pe zi, dacă țin bine minte).

Povestea se desprinde de cărțile lui JK Rowling după Ordinul Phoenixului și continuă într-o direcție proprie, cu Hermione Granger ca personaj principal (și o grămadă de animagi). N-aș putea spune la ora asta dacă e pe cât de bună îmi amintesc sau dacă acum ar fi doar o plăcere vinovată, dar țin minte un univers binișor alcătuit, mai mulți unicorni, încercarea de a găsi un leac pentru vârcolaci și mult mousse de ciocolată. Ah, și un fir narativ de dragoste cu multe neînțelegeri mai mult sau mai puțin legitime.

8. „1Q84” de Haruki Murakami – 1318 pagini.

Am o slăbiciune pentru cărțile mici și groase, care arată ca niște cărămizi. De-asta, vrând să citesc Stephen King, am ajuns să iau „It”. De-asta am luat și „1Q84” de Murakami. Versiunea în trei volume de la Polirom nu a reușit să mă tenteze la fel de mult.

„1Q84” e o carte ciudată, despre o ucigașă care ajunge accidental într-o lume paralelă și un tip care e angajat să rescrie o poveste dubioasă, dar extrem de bună, a unei fete de 17 ani. Există elemente fantastice și pitici care vor să ajungă în lumea reală, dar elementele nu sunt niciodată explicate.

Chiar dacă îmi plac unele romane japoneze care au elemente neexplicate și fire narative care nu par să ducă nicăieri, „1Q84” mi-a demonstrat definitiv că Murakami nu mă prinde („Pinball 1973” și „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor” mi-o demonstraseră cu drept de apel).

9. „Oathbringer” de Brandon Sanderson – 1248 de pagini.

A treia carte din „Arhiva luminii de furtună”, dar primele două sunt mai scurte. Când a început pandemia și ne-am retras toți în case, nu mă puteam concentra pe aproape nimic, așa că, în disperare de cauză, am mers pe ceva ce știam singur că mă va prinde.

Sanderson scrie excelent: simplu, la obiect, cu acțiune rapidă, întorsături de situație bune, lumi care funcționează pe principii clare și sisteme magice mișto. Iar „Arhiva luminii de furtună” e seria lui cea mai bună, dacă mă întrebați pe mine. Într-o lume în care marile furtuni sunt uragane teribile ce vin la date și ore fixe, dintr-o singură direcție, în care banii sunt sfere din pietre prețioase ce rețin lumina de furtună, iar nobilii (toți cu ochii deschiși la culoare) se luptă între ei pentru arme și armuri antice, un rău străvechi se trezește la viață.

Aștept acum al patrulea volum, care va fi publicat în toamna asta.

10. „Atlas Shrugged” de Ayn Rand – 1168 de pagini.

„Revolta lui Atlas” e… ok. E o carte despre o tipă care e șefă la niște căi ferate din SUA, dar SUA a căzut sub controlul socialiștilor care vor să împartă resursele în mod egal la toată lumea, ca să le dea o șansă tuturor, fie că știu să facă treabă sau nu. Trenurile merg din ce în ce mai greu. Tot felul de afaceri pică. Tipa face echipă cu unul care lucrează în industria metalelor și, împreună, sunt geniali și încearcă să salveze lumea, dar ceilalți oameni de nădejde tot dispar și rămân doar leneșii cu pretenții în jur.

Cartea povestește foarte frumos de trenuri, te lasă un pic îndrăgostit de ele.

Dar e o carte cu MESAJ!!! Iar MESAJUL!!! este clar peste tot: oamenii de geniu trag lumea înainte, munca și inteligența sunt importante, socialismul e nașpa rău. Motivul pentru care oamenii de nădejde dispar e că se retrag din lume ca s-o lase să moară de propria mână. După care își fac un rai capitalist.

După ce lucrurile astea sunt absolut clare, există un discurs care repetă MESAJUL!!! într-un repetitiv mod repetitiv. Iar MESAJUL!!! a convins multă lume că asta e o carte care merită luată serios ca filozofie.

Uite care-i chestia. Sunt mare fan cărți. Dar așa cum nu cred că pot să zbor folosind lumină de furtună ca să „pic” spre cer pentru că Brandon Sanderson a inventat chestia asta pentru „Arhiva luminii de furtună”, nu cred nici în faptul că munca grea și genială e singura cale spre fericire și singurul criteriu de atractivitate, doar pentru că Ayn Rand a scris chestia asta în „Revolta lui Atlas” (serios, personajul principal e o tipă care ajunge amanta marelui guru al capitalismului pentru că sunt amândoi foarte competenți).

11. „Dansul dragonilor” de George R.R. Martin – 1125 de pagini.

Nu mi-e foarte clar de ce am citit tot ce a publicat George R.R. Martin în „Cântec de gheață și foc” din moment ce seria nu m-a prins foarte tare.

Povestea e mai bună decât serialul, pentru că George R.R. Martin nu se grăbește cu ea. Pe de altă parte, se cam și lungește.

12. „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu – 1120 de pagini.

Un roman românesc care mi-a plăcut – poate și pentru că n-aveam așteptări. În zilele noastre, e o poveste despre doi gemeni, unul e agent secret, celălalt e medic. Vor să meargă pe munte, dar tot intervin lucruri. În zilele lui Mahomed, doctorul lui Mahomed are revelații cu cei doi gemeni și le scrie povestea, în timp ce, în jurul lui, lumea devine din ce în ce mai ostilă lui și familiei lui.

13. „Bleak House” de Charles Dickens – 1017 pagini.

Dickens nu e pe gustul tuturor pentru că, hai să fim serioși, e un scriitor de secolul 19, ceea ce înseamnă că scrie lung și stufos (și la tine mă uit, Tolstoi). Dar pe mine m-a prins în 2009-2010, când aveam starea de spirit necesară pentru literatură victoriană.

E o carte faimoasă pentru începutul greu, cu pagini peste pagini care descriu ceața din Londra, dar apoi capătă avânt. Firul narativ principal se învârte în jurul unui proces (Jarndyce vs. Jarndyce) legat de o moștenire căreia nimeni nu-i dă de cap pentru a o obține, dar Dickens se pricepe de minune să spună povești despre tot felul de personaje și să întoarcă situații.

14. „Kushiel’s Dart” de Jacqueline Carey – 1015 pagini.

De ce nu știe mai nimeni de pe aici de cartea asta? Din câte înțeleg, a făcut valuri la vremea publicării ei, în 2001. O fi pentru că protagonista e, în fond, o prostituată?

Într-o istorie alternativă, la moartea lui Iisus, Pământul pe care a curs sângele lui a dat naștere lui Elua, Profetul, care a propovăduit mesajul „Iubește cum vrei” în lume și care a fost însoțit de îngeri pogorâți pe pământ. După ce au cutreierat lumea, s-au stabilit în zona Franței, unde au avut copii, dând naștere neamului d’Angeline.

În perioada medievală, Phèdre este vândută de mică caselor de plăceri, pentru a deveni slujitoare a lui Naamah, îngerul care s-a prostituat pentru Elua. S-a născut cu un defect, o pată roșie în ochi, săgeata lui Kushiel, îngerul pedepsei, astfel încât e marcată pentru a fi masochistă.

E recunoscută ca o adevărată masochistă de Delaunay, unul dintre nobilii regatului, care îi cumpără contractul și îi oferă educație pentru a deveni spion sub comanda lui, ceea ce o pune în calea primejdiei și o aruncă în vâltoarea politicii înalte din stat. Phèdre are forță. E conștientă de faptul că nu este la fel de bună la jocurile politice precum Delaunay sau celălalt protejat al lui, Anafiel, dar se străduiește mereu să facă ceea ce trebuie în ciuda obstacolelor apărute.

E o carte excelentă. Dar poate că România nu e gata încă pentru o eroină care trăiește extazul prin bici, dar are și capul pe umeri.

15. „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke – 1006 pagini.

Încă o carte favorită, tot istorie alternativă. Magia e reală, dar nu prea mai există. Magicienii englezi sunt teoreticieni, nu practică. Discută, nu fac. Asta până când Mr Norrel începe să și facă.

E o carte lungă, scrisă într-un stil care amintește puternic de stilul secolului 19. Acțiunea se petrece în timpul războiului cu Napoleon, iar cei implicați sunt foarte, foarte englezi, de la gentlemeni la servitori, iar spiridușul care face necazuri e și amuzant, și înspăimântător în același timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.