Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri. Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română).

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie. Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat.

Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto. Dar articolul lui m-a făcut să mă întreb care sunt cele mai lungi cărți pe care le-am citit eu, așa că am dat o tură pe Goodreads și mi-am sortat cărțile citite în funcție de numărul de pagini.

Harry Dresden e vrăjitor și detectiv. Din păcate, nu prea se are bine cu lumea magică, unde a cam dat-o în bară cu niște chestii, iar la muncă face foamea. Noroc că vine cineva la el cu un caz de crimă provocată prin magie neagră și că polițiștii au nevoie de el pentru consultații paranormale, altfel chiar n-ar avea din ce să trăiască. „Nori de furtună” de Jim Butcher e o carte urban fantasy publicată prima oară în 2000.

Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant. Cartea a fost publicată pentru prima oară în 2013, iar la noi a fost tradusă în 2017 și publicată în două volume – o alegere bună, pentru că altfel ar fi ieșit o ditamai cărămida.

„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani.

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea. Dar când te întorci în altă noapte, circul a dispărut fără urmă. „The Night Circus” e un roman publicat pentru prima oară în 2011 de Erin Morgenstern, care a studiat teatrul, iar în timpul liber pictează.

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți. Lumea e tot pe un disc de pe spatele unor elefanți care stau pe carapacea unei țestoasse care înoată prin spațiu. Zeul Om se pregătește să se întrupeze pentru a opta oară, pentru că a cam sosit vremea să-și reîntâlnească credincioșii, dar se trezește întrupat în țestoasă și lipsit de puteri.

Acum vreo doi ani am avut o perioadă în care citeam cărți young adult într-o veselie. Nu mi-e clar de ce – cred că doar îmi picau în mână. Așa că o prietenă mi-a făcut cadou „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab, cred că pentru că era o carte foarte pe val. Premisa e interesantă: există patru lumi paralele: a noastră care nu prea are magie („cenușie”); una pe care am identifica-o ca fiind cea a spiridușilor/elfilor și în care magia înflorește („roșie”); una care e totalitară și magia e ținută sub control strict de facțiuni într-o luptă constantă („albă”; și una în care magia a scăpat de sub control și care a trebuit izolată complet de celelalte („neagră”.

India e o tipă schizofrenică, dar poate să aibă grijă de ea însăși fără probleme – asta dacă nu începe să nu-și mai ia medicamentele, caz în care începe să piardă contactul cu realitatea și o ia razna. Caitlin Kiernan a scris „Fată înecându-se” (publicată prima oară în 2012) din perspectiva Indiei, care începe să-și scrie amintirile, încercând să-și facă ordine în ele. Mai demult, India a întâlnit o femeie pe marginea drumului.