Roxana-Mălina Chirilă

Povestea lui Genji I: a traduce intraductibilul

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.

Povestea lui Genji a apărut în contextul acesta axat pe poezie, pe rafinament, în care oamenii „de bine” aveau o vastă cultură literară și puteau compune versuri, cita poezii și face referiri subtile și sugestii rafinate fără prea mare efort. Ba chiar mai mult: decât să spună explicit, negru pe alb, despre ce era vorba, preferau să abordeze subiectele prin învăluire, poetic, cu rafinament.

Textul devine, deci, unul intens problematic pentru un traducător european pentru că e ancorat într-o cultură străină. Vreau să discut subiectul pentru că evident că n-am citit originalul, ci traducerea în engleză a lui Washburn, publicată anul acesta la editura WW Norton. Traducerea, care m-a atras mai mult decât celelalte traduceri existente ale lui Genji, e un tur de forță, unul care nu cred că va fi făcut în România prea curând pentru că nu cred că avem nici traducătorii potriviți, nici editurile potrivite, nici cititorii potriviți.

Trecând peste problema limbii (traducătorul nu trebuie să știe doar „japoneză”, ci „japoneza de acum 1000 de ani”, ceea ce e cu totul altceva), mult mai interesante mi se par rezolvările alese pentru a reda stilul original în așa fel încât să rămână și poetic, și explicit, și plin de aluzii poetice în traducerea în engleză.

În primul rând, Povestea lui Genji e plină de poezii japoneze, fie că sunt scrise, gândite sau rostite de pesonaje. În original, au forme fixe în funcție de numărul de silabe (ca haiku-urile, chiar dacă nu sunt haiku-uri), dar Washburn preferă să ignore forma pentru a avea libertatea de a reda imaginile din poezii cu mai multă acuratețe.

Însă există și o parte mai dificilă: uneori poeziile respective conțin jocuri de cuvinte, sau fac referire la alte texte pe care publicul original de acum o mie de ani le cunoștea, dar care nouă ne sunt străine – și fără care nu se înțelege complet intenția personajului care le compune.

Washburn rezolvă problema destul de elegant: traduce poeziile clar și elegant, ca să ne putem și noi bucura de ele, iar apoi, dacă e cazul, adaugă o notă de subsol în care explică scena, aluzia, jocurile de cuvinte sau orice mai e necesar ca să înțelegem și subtextul scenei, nu doar textul. Dacă e cazul, traduce și poezia la care se face referință (mai ales că poeziile japoneze sunt scurte).

De exemplu, la un moment dat o tânără primește niște plante culese de o călugăriță bătrână, care îi urează să aibă o viață lungă. Tânăra răspunde în versuri (p.1301):

From now on I shall go to moors deep in snow
To pluck young spring greens for the sake of your health
That the years of your life may pile up as well

Poezia sună în regulă în engleză: tânăra se va duce și ea să culeagă plante, ca să i le dăruiască călugăriței, în speranța că și ea va rămâne sănătoasă și va trăi mult. Se înțelege despre ce e vorba, dar Washburn explică mai multe într-o notă de subsol:

This poem plays on the word „tsumu”, which may mean either „to pick/to pluck” or „to pile up/accumulate”. Kokinshu 21 (Emperor Koko): „For the sake of your health I went out to the moors in springtime to pluck young spring greens with snow falling on my sleeves the whole time.”

Deci e vorba de un joc de cuvinte care n-a putut fi redat și de o aluzie literară care face originalul și mai elegant decât pare la prima vedere. Sistemul mi se pare ideal în situația dată: m-am putut bucura și de carte ca atare și să mă scufund în acțiune când se întâmpla ceva interesant, dar am putut și să înțeleg subtextul interacțiunilor, să simt mai bine atmosfera, să percep de ce anumite poezii erau mai rafinate decât altele. De obicei nu-mi place să citesc cărți pline de notițe de subsol, dar aici mi s-a părut că într-adevăr ajută și că nu sunt foarte intruzive.

Asta înseamnă, însă, că Washburn a făcut o muncă de cercetare enormă. A menționat pe ici, pe colo diverse comentarii vechi ale textelor, bucăți din mitologia Japoniei, povești care circulau la vremea respectivă. A explicat până și ce clădiri care ar putea fi inspirate din realitatea de acum o mie de ani și unde anume, în decorul de azi, erau locurile pomenite în poveste.

O altă problemă e că în cultura extrem de rafinată a Japoniei de la acea vreme nu prea li se spunea lucrurilor pe nume. O să fac o comparație cu o cultură și o carte mult mai apropiate de ale noastre, ca să fie mai clar la ce mă refer: când Bram Stoker a scris Dracula, pentru cititorii lui era destul de clar că Dracula se culca cu tipele seduse_._ Adică, Dracula venea în dormitorul tipei în timpul nopții, era văzut cu o femeie într-un anumit context, adică știi ce vreau să zic? Însă cartea nu conține absolut nicio explicație directă a vreunui fapt sexual, doar sugestii care nu prea mai sună foarte clar.

La fel e și cu Genji: e sugerat, dar e vag, dar poate, dar _înțelegeți voi, _deci să ne fie clar că deși nu sunt menționate anumite lucruri, știm cu toții că așa e. Washburn vine și rezolvă problema tranșant: în loc de sugestiile vagi ale originalului, scrie clar ceea ce, probabil, autoarea voia să sugereze. Unele critici ale traducerii spun că a cam exagerat cu treaba asta, mai ales când a făcut explicit afirmații gen „Genji nu făcuse sex cu ea”, ceea ce nu bate cu subtilitatea originalului… dar pe de altă parte, măcar se înțelege clar despre ce e vorba. Cultura noastră e una a explicațiilor directe, nu a aluziilor.

Alteori, Washburn mai bagă și de la el, pe baza unor presupuneri: recunoaște la un moment dat franc că nimeni nu știe despre ce combinații de culori vorbește Murasaki când denumește anumite stiluri, dar că el a descris unele _plauzibile _în traducere, luând în considerare sensibilitățile perioadei respective. Nu sunt neapărat de acord cu așa ceva, dar cred că situațiile de acest gen sunt destul de rare în text încât Washburn să n-o fi luat-o extrem de mult pe arătură.

Înțeleg însă de unde vine dorința de clarificare: cititorii originali ai lui Murasaki știau clar despre ce era vorba, puteau să-și imagineze scene splendide în cele mai mici detalii. Washburn ar fi putut traduce cu termenii originali, care să ne bage în ceață complet, ar fi putut traduce în termeni vagi, care să nu ne lase să ne facem o idee prea clară despre imaginea respectivă, sau să inventeze ceva plauzibil – varianta lui. Niciuna nu e perfect corectă, toate au problemele lor.

Însă, după cum ziceam, situațiile în care informațiile s-au pierdut complet și Washburn pune de la el par să fie mai degrabă excepția de la regulă decât regula, deci per ansamblu s-ar putea să nu conteze prea tare.

Altfel, traducerea mi se parea cea mai fluentă dintre cele existente, dar nu toți sunt de acord cu mine (am mai citit fani înfocați ai traducerilor lui Tyler sau Arthur Waley apărându-și deciziile). Poate că am avut eu un clic deosebit cu ea, însă mi se pare foarte plăcută și pe mine m-a introdus în atmosferă, ceea ce e important pentru că Genji e o carte enormă, de dimensiuni de Tolstoi. M-am mai apucat să o citesc mai demult, dar am dat de traduceri mai scorțoase și până la urmă ajungeam să abandonez cartea după câteva sute de pagini.

N-am terminat cu Genji, doar voiam să vorbesc de traducere înainte să intru în părțile mai interesante. Care vor urma în curând.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |